Ea e pictoriţa pentru care perioada de maternitate a fost un catalizator de schimbări lăuntrice

Mai întâi i-am văzut portretele. Pline de culoare şi de viaţă. Unele dintre ele îmi aminteau de oameni cunoscuţi (ca ulterior să aflu că de fapt nu dădusem greş), pe restul nu puteam să nu le admir, chiar dacă personajele îmi erau absolut necunoscute. Şi atunci am căutat omul din spatele acestor capodopere, şi spre marea mea uimire am descoperit o conaţională de-a noastră, doar că stabilită de ani buni în Irlanda. Îi spune Cristina Kelly, este pictoriţă, soţie, dar şi mamă a doi copii, şi a acceptat o întâlnire „virtuală” ca să ne povestească despre ea. 

Pasiunea mea pentru pictură a crescut odată cu mine. Casa noastră a fost mereu plină de cărţi, ambii mei părinţi fiind pe timpuri bibliotecari. Mai mult chiar, au scris şi au editat cărţi. Tata, pe vremea ceea conducea Casa de cultură şi segmentul ce ţinea de acest domeniu în raionul Ialoveni. Acasă aveam cărţi de tot felul, doar că eu am fost mereu atrasă de cele care aveau desene şi picturi frumoase. Cartea preferată era un album cu picturile din Muzeului „Ermitaj”, pe care puteam să stau cu orele şi să le studiez. Îmi plăcea să desenez, trăsătură pe care de la tatal meu am preluat-o, dar pe care nu şi-a dezvoltat-o în mod conştient. Azi părinţii mei se bucură enorm pentru mine. Mama s-a pensionat de câţiva ani, cu toate acestea continuă să-şi caute de suflet, scriind poezii atât pentru maturi, cât şi pentru copii. Tatăl meu activează în mai multe domenii. Se ocupă de heraldică, dar în acelaşi timp scrie şi editează cărţi. A scos vreo 15 volume despre localităţile Moldovei, pe lângă multe alte lucrări publicistice.

Cu toate acestea, pictura propriu-zisă, în cazul meu a venit cu mult mai târziu. Mai exact, după ce am absolvit Facultatea de Limbi Străine, am născut un copil şi m-am mutat cu traiul în Irlanda. Inspiraţia să fac ceva creativ m-a găsit în timp ce eram în perioada de maternitate. Simţeam că asta îmi e chemarea, doar că nu înţelegeam exact de ce sunt capabilă şi ce anume vreau să fac. Aşa că am hotărât să merg la o facultate de design interior aici în Dublin, decizie care mi-a lărgit în timp multe orizonturi, am învăţat să mânuiesc şi creionul şi calculatorul la desen. Am mai făcut şi un an de styling cât eram însărcinată cu al doilea copil, pentru că, nu ştiu cum alţii, dar eu chiar nu puteam sta pe loc. O perioadă, după a doua naştere, am trecut activităţile pe planul doi, în favoarea copilului, ca ulterior toate acestea să revină cu o intensitate de nedescris şi o nevoie din interior de a crea. Abia atunci mi-am permis să încerc pictura. În cazul meu, pot zice cu siguranţă că perioada de maternitate a fost un catalizator imens de schimbări lăuntrice.

Cel mai frecvent pictez oameni care mă inspiră. Îmi plac portretele, şi în special cele de femei pentru că pot crea sute de scenarii pe foaie. Mă pot juca cu coafura, cu bijuteriile, cu hainele, cu machiajul pentru că eu asta fac - nu fac doar o copie a pozei, încerc să fac o poveste. De obicei, îmi plac portretele cu fete mai serioase. Nu-mi place să le desenez zâmbind. Mi se par banale, nu ştiu cum. Nu cunosc nici un portret reuşit al vreunui artist notoriu unde protagonista zâmbeste, poate doar Gioconda cu al ei zâmbet misterios. Aleg persoanele care mă inspiră cu ceva anume, fie prin fizicul lor remarcabil, fie prin emoţiile care mi le trezesc. Sau, mai des se întâmplă că mă aleg pe mine însămi, dar lucrez la comandă.

Cu toate acestea, până la un nume sonor în acest domeniu este o cale destul de lungă. Şi eu sunt conştientă de asta. Dar, dacă mă întrebi, mi-ar plăcea să împart un perete cu David Hockney, unul din genii artei contemporane. Aş fi comodă şi alături de lucrările lui Damien Hirst sau Tracy Emin într-un univers paralel, undeva.

Dacă rămâneam acasă, cel mai probabil, alegeam o altă cale… Sau poate nu. Cert este că pasiunea mea pentru pictură e un act de autodescoperire, ce vine din necesitatea de a mă cunoaşte şi de a înţelege cine sunt. Cred că ajungeam la asta inevitabil mai devreme sau mai târziu, doar că pe alte căi. Am făcut de toate şi am mers pe cărari întortochiate ca să ajung să excelez în domeniul picturii. Am lucrat câţiva ani, înainte de a pleca în Irlanda, în cadrul Departmentului pentru Refugiaţi de pe lângă Ministerul Justiţiei (pe atunci).

Chiar dacă mi-ar plăcea să pictez non stop, totuşi zilele mele se învârt în jurul copiilor, în special, în jurul celui mic care încă e acasă cu mine. Mergem des la plimbări, chit că stăm exact lângă cel mai mare parc din Europa, Phoenix Park. Ne vedem cu prietenii din împrejurimi, îl aşteptăm pe fratele mai mare să revină de la şcoală. Ei se mai joacă, apoi vine şi tata, urmează cina şi somnul pentru cel mic, în timp ce ceilalţi băieţi merg la fotbal. Abia după asta pot, în principiu, să mă aşez la masa de desen şi să mă „dezlănţui”. Acum lucrez la un portofoliu online, pe lângă care vreau să creez şi un mic shop online, unde îmi voi putea vinde şi ilustraţiile. Mi-aş dori să excelez până acolo unde aş fi capabilă să-mi transform trăirile şi viziunea pe foaie cu uşurinţă şi mai ales măiestrie, aşa ca să-mi placă mie. În toată chestia asta cu pictatul procesul mă încântă cel mai tare, dar vreau să ajung la ziua când voi fi încântată şi de rezultat, aşa ca să-l simt şi eu că e perfect. 

Foto: arhiva personală