Povestea celor trei surori aproape sălbatice, salvate de o mamă eroină de la noi

Are trei copii biologici și un soț iubitor, într-un cuvânt o familie ca multe altele din țara asta. Dar soarta copiilor nevoiași nu a lăsat-o niciodată indiferentă, de aceea a adus acasă trei fetițe dintre care două grav bolnave, și pe care le crește și le iubește ca pe proprii ei copii. Am cunoscut-o acum câteva luni, fiind în căutarea unei familii care ar avea nevoie de ajutor financiar la pregătirea copiilor pentru școală. Dar atunci când am contactat-o pentru a afla detalii, am auzit un răspuns neașteptat. „Din puținul pe care îl avem, deja ne-am pregătit copiii de 1 septembrie. În schimb, eu pot să vă sugerez alte familii care au nevoie de ajutor cu adevărat”. Chiar dacă nu am mers la ei în vizită, am păstrat legătura, iar cu fiecare discuție, eram tot mai sigură că istoria acestei femei trebuie să ajungă la cititorii Odoraș-ului. A refuzat din nou modestă, dar într-un final a acceptat, cu condiția ca să nu-i divulgăm identitatea, „pentru că nu face nimic ieșit din comun”, după cum s-a exprimat chiar ea.  

Sunt o femeie, o mamă și o soție ca multe altele. Am trei copii minunați și un soț iubitor. Nu trăim bogat, dar din puținul nostru am decis să luăm în grija noastră câțiva copii pe care să-i creștem și să-i iubim ca pe proprii copii. 

Nu mă întreba de unde vine asta, pentru că nu am traume din copilărie, cred că mai degrabă e vorba de lecțiile pe care le-am primit la maturitate, printre care și a doua șansă la viață după ce am fost operată de două ori de cancer de col uterin, după care nu m-am restabilit complet. Cât privește copilăria, am avut niște părinți minunați, în special mama, care a muncit pe rupte toată viața ca să ne asigure mie și surorii mele un trai decent.

Dar ceva s-a “rupt” în mine atunci când i-am văzut pentru prima dată pe copiii săraci, sau mai bine zis nevoiași, căci nici eu nu sunt bogată. Am început să îi chem în fiecare săptămână acasă la noi ca să îi hrănesc. Soțul și copiii nu au fost împotrivă. Așa am cunoscut o mamă alcoolică și patru copii (trei fete și un băiat), care au fost instituționalizați într-o instituție de profil, iar ulterior cei de la Copil Comunitate Familie (CCF) le-au căutat o chirie cu 1000 de lei, susținându-i pe cât a fost posibil. În schimb, i-au cerut mamei să se lase de băut și să își găsească de lucru, fapt ce nu s-a întâmplat. Respectiv, apăruse problema luării copiilor și plasarea lor într-o instituție de stat. Cum am aflat eu de ei? Am mers să îi hrănesc, i-am găsit aproape degerați, alături de niște alcoolici, în timp ce mama nu era acasă, iar fratele mai mare era plecat la săniuș. Așa au ajuns toate trei fete în familia noastră. Cu băiatul a fost mai dificil, pentru că era mare, cu caracter deja format și practic imposibil de reeducat.

Cât privește fetițele (pe atunci de doi, patru și cinci ani) îți venea să le plângi de milă. Cea mai mare este bolnavă de tuberculoză, cea mică are retard sever de dezvoltare, și doar mijlocia nu pare să aibă grave probleme de sănătate. Când le-am luat păreau niște mici sălbătăciuni, pline de păduchi, care nu știau elementar de lingură, furculiță sau hârtie igienică, nu vorbeau, erau speriate și noapte de noapte se udau în pat.

Atunci când le-am adus acasă am știut că va trebui să renunțăm la ieșiri, la petreceri sau picnicuri, dar în familia noastră niciodată nu a fost pus în discuție acest subiect. Problema primordială a fost cum să le ajutăm să devină copii obișnuiți, perfect adaptabili societății de azi.

Primul an a fost imposibil de greu. Am depus multă muncă, în special cu cea mică, care nu știa cum să pună buzele pentru a formula cele mai simple silabe. Fetița bolnavă de tuberculoză a fost internată și a trebuit să fac mereu naveta spital – casă. Acum am adus-o acasă, pentru că e atât de slăbuță, de îți vine să îi plângi de milă, iar medicul de profil a decis că poate să primească tratament ambulator.

Dar sinceră să fiu, nici o clipă nu m-am gândit să renunț la ele, chiar dacă în casă mirosea mereu a urină, iar eu nu puteam să le las nici pentru cinci minute singure, după ce am avut câteva incidente: au băut o sticlă de verde de brilliant, au murdărit pereții cu cenușă etc.

Mă bucur că acum sunt bine, iar rezultatele lor mă fac fericită. Nu mai plâng și nu mai stau speriate pentru că nu știu cum să procedeze în cele mai elementare situații. Acum le cer să îmi aducă anumite lucruri și ele știu cum arată o lingură, un scaun, o cană. Consider asta o mare victorie.

Nu mă întrebați cum reușesc. Ca toți ceilalți. Sigur că 24 de ore nu îmi ajung, și nu pot să fiu perfectă în toate, dar merg înainte. Găsesc timp inclusiv pentru copilașii mei biologici, care apropo sunt eminenți și sunt mândria noastră. 

Azi continui să îi hrănesc pe copiii nevoiași, care de când s-a închis gunoiștea de la Țânțăreni, nu mai au posibilitatea să răscolească prin gunoaie, pentru a găsi ceva de-ale gurii sau fier vechi pe care să îl vândă. Acestor copii de obicei, le acord zilele de duminică, când soțul este acasă. 

Cât privește partea financiară, trăim toți opt dintr-un singur salariu de șase mii de lei. Uneori mai lucrez și eu, dar oricum este incomensurabil de mic, comparativ cu cheltuielile familiei noastre. Acest fapt însă nu ne-a împiedicat să luăm acești trei îngerași sub tutela noastră, și dacă am reușit să o scoatem cumva în capăt până aici, eu cred că Dumnezeu ne va ajuta și în continuare.

Foto: adevarul.ro