Tragedie evitată pe muchie de cuţit...

Sunt mamă de şase ani şi jumătate şi tot de atâta timp scriu articole despre copii. În acest interval de timp am scris zeci sau poate chiar sute de articole pe diferite teme: medicale, psihologice, legate de educaţie, securitate, sarcină, naştere, alăptare etc.  - un volum de informaţie care a rămas tipărit nu doar pe hârtie, ci şi în creierul meu, astfel că la un moment dat, mi s-a părut că le ştiu „cam pe toate”... Până acum o lună când viaţa urma să îmi arate din deget şi să îmi dea de înţeles că nu e suficient să le ştii pe toate, mai trebuie să şi pui în practică ceea despre ce ai scris şi învăţat pe alţii.

Când a apărut pe lume mezinul, eram activ implicată într-o campanie de informare a părinţilor despre cum să îţi creşti copiii într-o casă fără pericole. Am scris în articolele mele despre copii care s-au înecat în cadă, care s-au fript cu ceaiul din cana lăsată pe marginea mesei, despre copii care au căzut de la geam... Îmi amintesc că în timp ce discutam cu mamele, cu medicii, cu copiii traumaţi mă gândeam că mie aşa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată, doar sunt o mamă informată, care le ştie pe toate.

Pe atunci nici prin cap nu îmi trecea că peste doi ani, voi evita o tragedie, care, culmea, era să se petreacă, la doar o lună de la moartea unui copil de un an şi nouă luni, care a căzut de la etajul nouă. Şi în cazul nostru, totul s-a întâmplat într-o fracţiune de secundă de NEATENŢIE. Nici până azi nu pot să îmi explic de unde atâta ingeniozitate din partea mezinului de a urca singur pe pervazul ferestrei. Doar nu făcuse asta niciodată până în ziua ceea... Cert e că atunci când l-am văzut, se sprijinea cu ambele mâni de plasa anti-ţânţari. Încă o fracţiune de secundă şi îşi lua zborul în neant... Dar Dumnezeu ne-a dat o şansă. Soţul a fost primul care a ajuns la el, apoi l-am luat şi eu în braţe. Toată seara am stat cu toţii muţi la gândul unei tragedii de care am fost scutiţi... 

Din ziua ceea am învăţat pe de rost traseul (nu din punct de vedere teoretic, ci la modul practic) care poate duce la moarte pe orice copil cu vârsta de până la cinci ani. El este unul foarte scurt şi accesibil, din păcate... Aşadar:

1.  Scaunele, mesele sau orice alt obiect, pe care copilul poate urca, lăsat la voia întâmplării lângă geam sunt primul pas către tragedie. În cazul nostru, mezinul a urcat mai întâi pe ATV-ul său „parcat” chiar de el lângă geam, apoi pe o măsuţă (de reviste), după care pe pervaz.

2. Geamul (balconul) lăsat deschis, atrage copiii ca un magnet. Afară se întâmplă atâtea lucruri interesante pe care cel mic vrea să le cunoască. Când l-am întrebat pe al meu, de ce a urcat la geam, mi-a spus că a vrut să vadă unde a parcat tata maşina (el fiind un împătimit al maşinilor).

3. Plasa anti-ţânţari. Mulţi dintre adulţi, atunci când le instalează, subestimează proprietăţile „de protecţie şi siguranţă” ale acesteia. Deşi grila propriu-zisă pare să fie destul de robustă, mecanismul de închidere-deschidere, mai exact colţurile din plastic şi cârligele metalice, sunt fragile. Nu se închid ermetic, permiţând astfel plasei să se deschidă la cea mai mică presiune. Şi dacă, lucru demonstrat, ea nu ţin greutatea unei pisici, atunci de cea a unui copil nici nu mai vorbim... 

Dacă până acum nu m-am gândit să îmi protejez cumva copilul de căderea de la înălţime, acum, ca niciodată, am luat în calcul toate metodele: de la tehnologiile pe care le oferă piaţa (diferite încuietori şi bare de siguranţă), până la discuţii cu ambii copii în scop profilactic. Nu ştiu dacă cel mic a înţeles la ai săi doi anişori faptul că urcatul la geam poate face „bubiţa”, eu însă cu siguranţă am învăţat lecţia – de atunci nu îmi las niciodată copiii singuri în camera unde este geamul deschis. Acelaşi lucru vi-l recomand şi vouă.

P.S. La doar o săptămână de la scrierea acestui articol, un alt copilaş de doar doi anişori a decedat, după ce a căzut de la etajul şapte al blocului unde locuia.

Foto: gherlainfo.ro