Destăinuiri: Ce face, de obicei, mama unui copil capricios?

„Simt că o iau razna, la propriu. Am o copilă de 11 ani care m-a terminat. Zi de zi stau cu gura pe ea, recunosc: nu se șterge la gură, nu se spală pe dinți, nu își așează lucrurile... Trebuie să stau eu și să îi spun. Pe toate le face anapoda. Doar cu școala e super, nu am ce să îi reproșez, dar parcă degeaba, dacă nu e descurcăreață și nu face ce trebuie. Mereu am învățat-o și o învăț, dar degeaba, simt că nu mai pot. Am și certuri cu soțul, că nu o las în pace, zice că dacă nu înțelege, s-o las așa. Și soacra a început să spună că toată ziua mă aude și nu îi place deloc... Acum eu ce să fac? O învăț ca o mamă, dar uite că ea nu înțelege...”. Aceasta este mărturisirea unei mămici care a cerut sfaturile altor mame, într-un grup de pe facebook. După cum era de așteptat, răspunsurile nu au întârziat, mămicile oferind și sfaturi, dar și povestind despre propriile probleme legate de comportamentul „neadecvat” al lor sau al copiilor.

Dacă și voi vă confruntați cu probleme similare, vedeți ce sfaturi au oferit mămicile care se află în aceeași situație:

- Eu zic să iei o pauză.

- Dacă la școală merge bine, restul e poveste.

- Atenție la anturaje.

- Are tot timpul să le învețe pe toate.

- Și al meu e mai aerian, dar tachinându-i, nu facem decât să îi umplem de frustrări și debusolare.

- Eu vă spun cum mă simt, la cei 33 de ani ai mei, când cineva stă pe capul meu: nu am chef de nimic! Încercați să o învățați și să îi explicați cu răbdare, eventual, să îi dați exemple concrete ce se întâmplă dacă nu se spală pe dinți, de exemplu.

- Am o elevă, acum e în clasa a 4-a. E inteligentă, învață bine, e serioasă, însă are aceeași problemă: nu știe să se descurce singură. Cred că are un blocaj undeva, nu se simte sigură pe ea, nu se pricepe prea bine la astfel de lucruri. Și, la fel, mama îi spune mereu și cam stă cu gura pe ea. Dar rezultatul este invers față de cel așteptat. Ori se blochează pur și simplu când o aude, ori o fi chiar o formă de protest, ceva de genul "Lasă-mă în pace". 

- Fetița mea (4 ani și 4 luni) mi-a zis aseară că nu vrea la grădiniță pentru că nu-i plac regulile. I-am explicat că regulile ne ajută. Astăzi am dus-o și am putut pleca fără probleme. Discutând cu ea am aflat de ce nu voia să rămână. Așa puteți face și dvs. Petreceți un pic de timp împreună, discutați prietenește și veți afla multe lucruri interesante!

- O vizită cu ea la psiholog te va ajuta să o ții sub control.

- Încearcă să faci lucrurile împreună cu ea, să nu sune a comandă. Imaginează-ți pe cineva care stă mereu cu gura pe tine. Te stresează, nu-i așa?

- Un copil are propria lui dezlvoltare și părinții adoptă strategii în educația lui. Instinctul tău de mamă, împreună cu un pic de documentare chiar pe net cu privire la educația unei preadolescente ca fiica ta, îți vor aduce liniște și rezolvare! Dacă fetița ta refuză să facă lucruri elementare, cred că tu ești vinovată, pentru că nu ai reușit să te faci înțeleasă!

- Mama mea are 2 fete. A pus preț pe învățătură, la care ne descurcam amândouă de minune. Trebuia să ne mai facem și patul, să mai spălăm și o farfurie, să facem unele chestii elementare. Cum a fost? Eu făceam totul, sora mea nu. Că nu voia! Care era greșeala mamei? Ne vorbea la fel în același timp. De ce una făcea, celalaltă nu? Că nu se făcea înțeleasă pentru sora mea? Eu fiind sora mai mică, înseamnă că cea mare trebuia să înțeleagă mai bine... Greșit! Acum, sora mea e o super mamă. Are mereu casa curată, copiii curați, hrăniți... Privind în urmă, nu credeam că sora mea ar putea deveni așa! Deci, se va schimba fata!

- Probabil este o perioadă mai nasoală la această vârstă. Și eu am aceeași problemă cu fiica mea (10 ani). De multe ori mă întreb, unde greșesc, unde pot modifica ceva în comportamentul meu, nu doar al ei. Poate suntem prea perfecționiste, avem așteptări prea mari de la copiii noștri. 

- Eu îmi doresc să am copii fericiți, nu perfecți.

- Cred că e bine să i se explice fiecare lucru și consecințele acestuia: nu te ștergi la guriță, vei fi mereu murdară și când o să pleci la plimbare n-o să fii o domnișoară cochetă și lumea te va privi ciudat. Și toate trebuie spuse calm.

- M-am confruntat cu o situație similară când fetița mea avea 4 ani. Făceam lună în camera ei și găseam dezastru. M-am enervat într-o zi și i-am spus cu zâmbetul pe buze că nu-i mai aranjez hainele în dulap, nu-i mai fac curat în cameră. Am lăsat-o o săptămână așa. Abia se descurca și ea în dezastrul ăla. Făcusem o "potecă" printre haine, doar cât să ajungă la pat. Ei, vine fetița mea și mă roagă, după o săptămână, s-o ajut să facă ordine, că nu-i place și a promis că o să țină curat. Nu vrei să știi ce transformare a avut loc! Era disperată să păstreze curățenia. Ba chiar ajunsesem să mă îngrijorez că voia să fie non stop totul la punct. Nu voia să mai primească copii în cameră, să nu-i facă mizerie. Și-a mai revenit între timp. O să ne fie dor să le facem curat când vor pleca de lângă noi...

- Am crezut că numai a mea este așa. Are 7 ani. Măcar să se îmbrace singură, să-și facă patul și să păstreze curățenia (ceea ce nu se face). Mai am un băiețel de 1 an și 5 luni și îmi este greu să mă ocup de amândoi odată...

- Mama îmi făcea la fel. La 14 ani mă punea să spăl, să fac curat. La 11 ani, aveam grijă de frate-meu mai mic. Era veșnic nemulțumită, găsea mereu motive de descurajare... Am 33 de ani și nu sunt niciodată sigură pe mine. Sunt dezordonată... Faceți toate lucrurile împreună, arată-i, spală-te pe dinți odată cu ea și povestește-i ceva despre dinții nespălați la timp. Las-o să te ajute la bucătărie, dar fără reproșuri. Laud-o mereu. Avem nevoie de laude din partea părinților.

- Ador copilul meu de 1 an și 4 luni, când se trântește pe jos și dă din picioare, când nu obține ceea ce vrea. Nu mă supăr. Ea știe ce vrea și este perseverentă. Eu niciodată nu am fost suficient de bună la acest capitol. Am fost cuminte și docilă, mai mult decât mi-aș fi dorit și asta nu m-a ajutat deloc în viața mea de adult.  Este foarte amuzant, pentru mine, cum un copil atât de mic este atât de hotărât și știe să-și manifeste poziția. Nu mă interesează reacțiile oamenilor necunoscuți. De ce ne este frică de aceste manifestări ale copiilor? Oare nu ne dorim să crească hotărâți și insistenți? Sau este mai important să nu iasă în evidență în societate? 

Foto: searchnewsglobal.wordpress.com