După ce a apărut copilul am descoperit o altă persoană cu care puteam să vorbesc când simțeam că nu mai pot: mama

Cristina Călin, mamă și autoare pe platforma totuldespremame.ro, scrie cum a început să-și înțeleagă mama doar după ce ea singurăa devenit mamă și nu mai era înțeleasă de prietene. Vă îndemnăm să citiți ceea ce povestește mămica și să analizați din persfectiva voastră.

Nu am înțeles-o niciodată pe mama de ce era mereu cu nasul printre oale, agitată non-stop ba că nu e curat, ba că mai sunt nu-știu-câte-zile până la salariu, ba că tata stă prea mult la birou. De fapt, nu că nu o înțelegeam, unele aspecte nu mă interesau, iar legat de altele credeam că este exagerată.

Numai că într-o zi am devenit și eu mamă. Știți cum e la început! Grijile sunt puține. Te preocupă să mănânce copilul, să doarmă, numeri scutecele udate și cam atât. Mai multă panică e legată de tine însăți și de capacitatea ta de a face treburile cum trebuie. Dar timpul trece și, Doamne, ce profesor bun e!

La început nici nu prea simțeam nevoia să vorbesc cu mama. Nu aveam chef să vorbesc cu nimeni în general, de fapt. Prietenele mele nu aveau copii și nu înțelegeau nimic din ceea ce le povesteam eu cu năduf. Capacitatea lor de a se pune în pielea mea s-a oprit atunci când am decis să am un copil. De la preziceri că viața mea s-a terminat, la „scuză-mă, eram într-un meeting de brief cu un client!” discuțiile noastre aveau o ritmicitate tot mai mică. Și-atunci am descoperit o altă persoană cu care puteam să vorbesc când simțeam că nu mai pot: mama.

Totul a venit firesc. Mai întâi am rugat-o să stea o noapte cu pitica să ne putem odihni și noi cum trebuie. M-am plâns și m-am văicărit, dar mi-a spus firesc „bine”. Altă dată a venit chiar de la ea propunerea. Mamele simt din voce când ți se termină resursele și intervin, chiar dacă ele însele sunt obosite. Pentru că ele știu, se întipărește undeva în suflet, ce înseamnă să ai un bebeluș mic. Și, chiar dacă eu eram mare, femeie în toată firea de-acum, eram tot copilul ei și nu voia să-mi fie greu. Mergea și la serviciu, iar la sfârșit de săptămână o lua pe fii-mea la ea. Pe ea, cu aproape 30 de ani în urmă nu o ajutase nimeni și știa ce înseamnă pentru un cuplu o schimbare atât de mare. Voia să ajute.

Am înțeles târziu și nu în totalitate. Au trebuit să treacă și mai mulți ani și zeci de discuții telefonice sau față în față ca să pricep nu doar modul ei de viață de-atunci, ci și pe cel de-acum. Nu am fost niciodată foarte apropiate. Ea nu a avut timp și nici nu a știut cum să facă asta, la un moment dat, prin adolescență am descoperit că sunt alți oameni dispuși să mă asculte. Încet-încet am renunțat să mai caut o punte de comunicare și timpul a trecut. Nici nu am simțit nevoia să fie altfel. Mi-era bine așa.

În sufletul meu s-a schimbat ceva de când am devenit mamă. Pe măsură ce fata creștea simțeam nevoia să vorbesc mai des cu mama mea. Nu îi ceream sfaturi despre cum să alăptez, să diversific sau ce medicamente să îi dau copilului când are febră. Nicidecum. Vorbeam pur și simplu. Îi povesteam ca unui jurnal ce făceam peste zi. Nu mi-a spus niciodată „vezi cât de greu mi-a fost mie!”, deși, sincer, mă așteptam la asta. Pur și simplu m-a ascultat și e mare lucru să fie cineva care să aibă disponibilitatea să stea zeci de minute cu atenția concentrată pe toate câte poate debita o proaspătă mămică nevorbită.

Acum, după mai bine de 11 ani de când sunt mamă, am început să fiu și eu ca mama mea. Desigur, încerc să nu repet greșelile pe care consider că ea le-a făcut. La urma urmei, suntem generații diferite, și avem acum posibilitatea să ne „stricăm” copiii în feluri mult mai sofisticate. Dar ea e acolo, să îmi asculte temerile și, acolo unde crede că poate da un sfat, mi-l dă. Dacă nu se pricepe, îmi spune să fac cum cred eu mai bine.

Sursa: totuldespremame.ro

Foto simbol: eva.ro