Ce faci când soția/prietena/fiica se confruntă cu depresia după naștere

Depresia post-partum afectează 1 din 8 mame, iar semnele ei sunt greu de recunoscut chiar și de către mamă, darămite de către cei din jurul ei. Părinții de acum au fost, de regulă, educați să-și minimalizeze trăirile adânci și să se axeze pe satisfacerea nevoilor primare – căldură, hrană, confort, așa că nu înțeleg de unde vine depresia. Mulți pun totul pe seama epuizării, care este normală când apare un nou-născut. Însă fără a înțelege ce este depresia post-partum și care sunt simptomele acesteia, este foarte greu să acționezi corect și eficient în preajma mamei care se confruntă cu ea.

Depresia post-partum nu e un moft, o toană a femeilor leneșe, cum cred unii, convinși că ea nu exista până recent și argumentând că, în trecut, femeile puteau lucra la câmp fără să se plângă, cu copiii atârnați de gâtul lor. Nimic mai fals! Depresia post-partum e o tulburare psihică la fel de serioasă ca orice altă tulburare sau boală, fizică ori psihică, și nu e același lucru cu așa-numitul fenomen „baby blues“, care apare imediat după naștere și poate dura cel mult 2 săptămâni, timp în care nu apar toate simptomele depresiei post-partum, ci doar o tristețe de intensitate moderată, o îngrijorare excesivă, schimbări de dispoziție și stres, scrie totuldespremame.ro

Care sunt simptomele depresiei post-partum

Încă din primele zile, timp de minim 2 săptămâni (dar pot apărea și mai târziu, nu neapărat după naștere imediat):

• tristețe și plâns facil, apatie, lipsa chefului și a poftei de viață, renunțarea la activitățile plăcute, dar și lipsa autoîngrijirii (femeia afectată nu se mai spală, iese în haine murdare, neîngrijită pe stradă, la cumpărături);
• insomnii simple sau mixte, inversare a ritmului de somn: doarme ziua, nu noaptea;
• lipsa poftei de mâncare sau creșterea apetitului alimentar, ori chiar mâncat compulsiv;
• nervozitate permanentă, nemulțumire, eventual și agitație psihomotorie;
• gânduri iraționale, precum frica de a nu fi o mamă bună, de a nu se descurca cu îngrijirea copilului, sau aceea că soțul o va părăsi, ori, mai grav, teama că ar putea face rău copilului, până la idei de suicid si homicid (inclusiv imagini în care se vede, de exemplu, cum se aruncă de la balcon cu copilul). Acestor gânduri li se adăugă și vinovăția sau rușinea pentru ceea ce simte și neputință de a le opri/gestiona;
• incapacitate de a crea sau păstra conexiunea cu copilul; încearcă să scape de această apropiere, prin orice mijloace: îl pasează altora, stă multe ore pe telefon/PC, se retrage/izolează și chiar îl lasă singur pe bebeluș, nu îl hrănește, nu îl schimbă la timp, nu îl ia în brațe.

Nimeni nu-ți cunoaște mai bine partenerul de viață ca tine. Viața de acasă are probabil deja o anumită rutină, așa că schimbările ar trebui să fie vizibile. Și nu este vorba despre cele rezultate din faptul că ați devenit părinți, ci la cele care par să nu se potrivească în acest tablou.

Ce trebuie să vezi

Iată cum și-a dat seama Ștefan, tatăl unui băiețel de 2 ani astăzi, că soția lui se află în depresie post-partum: „Băiețelul nostru avea 3 luni și, într-o zi, după ce m-am întors de la serviciu fericit că primisem o promovare, mi-a zis soția «măcar faci și altceva decât să vorbești toată ziua despre caca și vomitat». Primul gând a fost «ce mai vrea de la mine?!». Ar fi trebuit să se bucure pentru noi, mai ales că nu o duceam prea bine cu banii, însă ea era tristă. Nu mi-am dat seama că e o problemă, decât după ce mama, căreia i-am povestit a doua zi, mi-a spus despre depresia post-partum.“

„Înainte de a naște, soția mea mi-a arătat un articol despre depresia post-partum, pe care l-am citit împreună. După ce a venit copilul, încet, încet, s-a închis în ea. În primele zile acasă am zis să las să se stabilească o rutină, să capete încredere în ea. Dacă o întrebam ce simte, îmi spunea <nu vorbesc despre chestiile astea> sau <n-am nimic, sunt doar obosită>. Aș fi vrut să-mi spună ce simte, până atunci vorbeam mult amândoi despre tot ceea ce simțim, dar mă transformam într-un agresor dacă mai încercam. Atunci mi-am dat seama că are nevoie de ajutor“, povestește Radu, un tată care a apelat la psiholog pentru a-și ajuta soția.

Mama cu depresie post-partum are nevoie de susținere si îngrijire necondiționate. Are nevoie de timp pentru ea în primul rând, pentru refacere. Într-o familie, dacă mama nu e bine, nimeni nu e bine. Efortul nașterii, naturală sau cu cezariană, este unul major, ce consumă energia fizică și psihică a femeii. „Încercările celor din jur de a încuraja persoana cu depresie postnatală pot să ajute sau pot să facă mai mult rău. Un simplu „sunt aici, oricât de greu ți-ar fi!” poate valora și conta mai mult ca un „lasă, nu te mai văita atât, că nu ești singura care ai născut!” sau „nu mai sta toată ziua în pat, fă ceva, trebuie să fii puternică!“, ne spune psihologul.