Corina Digore: părinţi devenim, nu ne naştem...

Când am întâlnit-o pentru prima dată în parc, în timpul şedinţei foto, mi s-a părut o eroină parcă desprinsă dintr-un film de epocă. Zveltă, rafinată şi de o eleganţă deosebită. Purta un costum şi o pălărie în stil Coco Chanel, care o prindea minunat. Apoi a schimbat mai multe ţinute – de la costum clasic, până la rochii mulate, mai scurte şi mai lungi, un lucru însă îi rămânea fidel. Şi anume – privirea senină şi aerul aristocratic pe care îl emana. În zilele noastre tot mai rar poţi găsi persoane cu o inteligenţă, cultură şi bune maniere care să se completeze cu bunăstarea şi împlinirea sufletească.

Aşa am descoperit-o pe Corina Digore, avocat de meserie. În meserie, dar şi în viaţă, se ghidează de mai multe principii. Pentru că anume onestitatea, verticalitatea şi simţul echităţii fac un avocat să fie puternic şi într-un pas cu legea. M-am grăbit să aflu detalii din viaţa Corinei şi am descoperit o adevărată poveste de dragoste şi de succes.

Dragostea înfiripată la „hora din sat”

Pe Eduard îl cunoaşte încă din copilărie. Şi-au făcut studiile la şcoala din satul Cobusca Nouă, Anenii Noi, localitate de unde îşi trag ambii rădăcinile. Corina îşi aminteşte cum s-au văzut pentru prima dată – ea fiind în clasa a VI-a, el în a VII-a, la lecţia de educaţie fizică. „S-a întâmplat ca într-o bună zi elevii din clasa lui Eduard să nu aibă ore şi să asiste la o lecţie de-a noastră de educaţie fizică. Pe atunci elev, astăzi soţ, mă privea atât de insistent, încât din cauza emoţiilor în timpul jocului de volei, nu reuşeam să trimit mingea la fileu, ceea ce mă deranja mult. Imediat după ora de sport, în geanta mea din garderobă am dat şi de primul bileţel de dragoste. L-am ignorat atunci”, povesteşte Corina.

Au urmat şi alte bileţele, dar fără niciun răspuns. Dragostea celor doi s-a aprins mai târziu, la hora din sat. Atunci, Eduard şi-a luat inima în dinţi şi a decis să-i vorbească şi să o privească direct în ochi.

Eduard a absolvit şcoala cu un an mai devreme şi a fost acceptat la Universitatea Tehnică a Moldovei, iar ulterior a optat pentru Facultatea de Drept. Şi Corina a ajuns la Chişinău, dar a ales Facultatea de Sociologie. Aici a şi început o perioadă frumoasă din viaţa lor, un an în care au fost de nedespărţit. Apoi Eduard a decis să meargă la Cluj la cea mai prestigioasă Universitate – „Babeş-Bolyai”. Şi, pentru că deja erau suflete-pereche, şi-au asumat ambii consecinţele deciziei. El făcea naveta Chişinău-Cluj la fiecare două săptămâni, iar ca să aibă bani de bilet, muncea în afara orelor de curs. Aşa s-a mai scurs un an de dragoste.

Cei doi au avut parte şi de clipe amuzante, îşi aminteşte Corina. „Eduard venise la Chişinău şi ne plimbam prin oraş. Tatăl său avea treabă în capitală, dar nu ştia că şi fiul lui este în ţară. La un moment dat ne-a zărit pe undeva, nebănuind că suntem chiar noi. Ulterior i-a spus soţului că a fost emoţionat să vadă pe străzile Chişinăului  o pereche care semăna leit cu noi.”

Şi parcă totul era bine şi frumos, prea frumos ca să fie adevărat...

Soarta le-a scos în cale însă o încercare dură, nemiloasă chiar, poţi să zici, pentru doi tineri care nu-şi imaginau viaţa unul fără altul. Prin sat se zvonea că ei, adică Corina şi Eduard, ar fi rude. De asta părinţii lor şi chiar preotul din sat îi îndemnau să pună capăt acestei relaţii. „De fapt, eram rude prin alianţă. Bunicii noştri au crescut împreună, în aceeaşi familie, după război, dar nu erau fraţi de sânge. Într-un final, s-a rezolvat. Chiar dacă acest fapt ne-a costat câţiva nervi şi emoţii, noi am rămas mai uniţi şi mai dragi unul pentru altul. A fost ca un test de rezistenţă pe care l-am trecut cu brio şi de atunci încoace nu ne-a mai speriat nicio greutate.”

Fără ca părinţii să ştie, Corina şi-a transferat studiile la Cluj, ca să fie mai aproape de El. A fost acceptată la Facultatea de Istorie şi Psihologie la aceeaşi Universitate „Babeş-Bolyai”. Şi acum, dacă erau mai aproape ca niciodată, Eduard a cerut-o de mireasă, ca să fie numai şi numai a lui pentru totdeauna.

„Camus spunea: „Am o singură datorie, acea de a iubi”. Iubirea e simplă şi curată şi îndeamnă să te conduci după adevărul din inima ta, cu mult curaj şi fără sentimente de vină, atât timp cât nu faci vreun rău niciunei alte fiinţe. Iubirea noastră a fost tocmai acel fruct interzis... de părinţi, de biserică. Eram disperaţi, ne iubeam platonic din copilărie. În ultimele opt luni de studii, Eduard la Cluj şi eu la Chişinău, ne-am scris mii de scrisori, poezii şi visuri. Când într-o zi, pe neaşteptate, am fost furată, în adevăratul sens al cuvântului, urmând să decid: sau fug cu el în lume, sau rămân acasă. Nu a existat o clipă în care să ezit, în acel moment am simţit că universul îmi aparţine şi doar eu pot şti ce e mai bine pentru mine”, spune Corina.

„Ernest– fericirea celor doi”

La Cluj a început o altă etapă importantă din viaţa Corinei şi a lui Eduard. S-au cununat la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, în prezenţa naşilor şi prietenilor, dar în lipsa părinţilor. „Nu aveam nevoie de nuntă fastuoasă şi nici de verighete scumpe, pentru că nu asta e esenţa unei iubiri. La puţin timp după cununie, Dumnezeu ne răsplăteşte cu cel mai de preţ dar pe care îl poate avea un om – Erneluşul nostru. Eram tineri şi totul s-a întâmplat atât de repede, încât nici nu am reuşit să conştientizăm că ne poate fi greu. Aveam 20 de ani, şi nu-mi era frică de nimic. Chiar dacă a fost o perioadă mai dificilă, Ernest ne-a împlinit viaţa”, povesteşte Corina Digore.

O altă coincidenţă care le-a demonstrat o dată în plus că sunt pe aceeaşi lungime de undă şi suflete pereche a fost alegerea prenumelui bebeluşului. „Am scris fiecare câte un bileţel cu numele pe care îl dorim pentru copilul nostru, aşa ca să fie egalitate în drepturi şi să nu lăsăm loc de interpretări. Am rămas plăcut surprinşi să ne citim unul pe altul. Pe ambele bileţele era numele Ernest.”

L-au înscris pe Ernest la creşa din campusul universitar, acolo unde mergeau copiii profesorilor şi studenţilor. Au fost pedanţi cu Ernest la început. A avut parte de mai multe restricţii, dar imediat ce a apărut convingerea că Ernest le-a câştigat încrederea, i-au oferit copilului lor libertatea de a lua şi a suporta consecinţele propriilor sale decizii. Astfel Ernest a devenit un copil independent şi responsabil. Vara trecută le-a dat o mână de ajutor părinţilor la birou, iar banii câştigaţi i-a cheltuit pentru studiile de vară în Marea Britanie. „Ernest este foarte interesat de jurisprudenţă. O incursiune în ştiinţa dreptului a avut-o încă de când era mic. Avea o mare dorinţă să cunoască drepturile copiilor şi aştepta momentul în care va putea încheia acte de sine stătător când va putea să muncească. Foloseşte deja un limbaj cu termeni juridici. Când vede că eu şi soţul discutăm în contradictoriu unele subiecte de ordin profesional, Ernest îşi dă cu părerea, face referire la valorile morale, principiul umanismului, egalitatea în drepturi”, mărturiseşte mândră Corina.

Ernest învaţă la Liceul „Nicolae Iorga” din Chişinău şi este pasionat de astronomie. Părinţii i-au cumpărat chiar şi un telescop, ca să poată studia mai bine cerul şi să afle tainele necuprinsului. Un alt  „argument” al pasiunii lui Ernest este şi pisoiul familiei Digore, Neil, numit în cinstea lui Neil Armstrong, cel care a păşit primul pe Lună.

Familia este prioritară

S-au întors la Chişinău când Ernest avea doi ani şi jumătate. În timp ce soţul Eduard era lector la mai multe instituţii de învăţământ, Corina a decis să meargă şi la Facultatea de Drept, fiind astfel mai aproape de preocupările soţului. La puţin timp, familia Digore şi-a întemeiat propria afacere – o casă de avocatură. Corina este specializată în dreptul civil şi se ocupă de dreptul comercial, bancar, dar şi de dreptul familiei. Concomitent face naveta în Italia, la Padova,  unde au un birou de avocatură pentru moldovenii aflaţi în străinătate. Deşi munceşte în medie peste zece ore pe zi, familia rămâne prioritară pentru avocata moldoveancă.

„Acasă mă aşteaptă motănaşul Neil şi Ernest cu întrebările sale fireşti – „Mami, vezi că mâine avem şedinţa cu părinţii”, „Când îmi găteşti un tort Napoleon?”... În tot tumultul e greu să găseşti corect echilibrul. Generaţia noastră înţelege însă diferit această noţiune. Pentru nimic în lume nu renunţ la plăcerea de a găti, cu toate că am putea să ieşim în oraş să mâncăm. Faptul că gătesc pentru oamenii dragi mă face să mă simt împlinită. În weekend încercăm cu Erny să gătim ceva nou. Băiatul este bravo în bucătărie. De multe ori îşi găteşte prânzul de unul singur când vine de la şcoală. Ieşim în parc, mergem la teatru, la film, la bibliotecă.”

Text de Nelly Sambriş

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (5) din 2014