Veronica Habed: nu există nimic mai frumos decât să-ţi vezi odoraşii crescând

Rafinată şi cochetă, Veronica Habed are privilegiul de a fi unica prezenţă feminină în casă. Spune că are trei fericiri pe lumea asta, soţul şi cei doi băieţei. La cât de emoţionată vorbeşte despre ei, înclinăm să îi dăm dreptate, pentru că anume ei o fac să fie împlinită sufleteşte ca soţie şi mamă.

Simţeam că nu am dreptul moral de a trăi doar pentru mine şi cred că Dumnezeu mi-a citit gândurile inimii. Am aflat că sunt însărcinată imediat după nuntă. Nu ştiu dacă pot să vă redau ce am simţit atunci... Nu m-a speriat faptul că locuiam în cămin şi, ca orice familie proaspăt întemeiată, nu aveam situaţia financiară pe care ne-o doream. N-a fost o piedică nici faptul că eram studentă la medicină şi „stam” cu burta pe carte de dimineaţa până seara. L-am convins şi pe soţul meu care, fiind o fire foarte calculată şi pragmatică, m-a întrebat: ,,Poate mai aşteptăm, până o să avem o situaţie mai stabilă, mai multe câştiguri?”. Ulterior, mi-a mărturisit, în repetate rânduri, că îmi este foarte recunoscător pentru decizia luată. Naşterea copiilor l-a motivat să lucreze şi să se dezvolte în plan profesional.

Ambele sarcini au fost foarte uşoare. Greţurile matinale, cu care m-am confruntat la primul copil, nu m-au speriat şi nu mi-au tăiat din entuziasm. Nu sunt pofticioasă de felul meu şi nici perioada sarcinii nu a fost o excepţie. Mama glumea uneori, zicând că trebuie să mă alint cât am ocazia, eu însă cred că aceste pofte nu sunt altceva decât o chestie psihologică. Cu toate acestea, soţul încerca mereu să-mi îndeplinească toate dorinţele.

În sarcină m-au ajutat foarte mult studiile în medicină. Ştiam cum trebuia să mă alimentez, ce analize să fac, cum să mă îmbrac, ce îmi pot permite să fac şi ce nu. Eram la curent cu faptul că viitoarea mămică nu trebuie să mănânce pentru doi, întrucât bebeluşul îşi ia şi singur tot de ce are nevoie. Nu am ţinut vreun regim special şi nici nu am făcut sport pentru gravide. Nici măcar gândul că greutatea mea se va schimba nu mă speria. Trăiam clipa şi savuram la maxim fiecare senzaţie. Dacă stau să îmi amintesc, la prima sarcină, studentă fiind, am mers la ore până în ultimele zile.

Am adăugat în greutate la propriu şi la figurat

Şi dacă stau să analizez, se pare că nu le-am dat jos chiar pe toate, dar nu ştiu dacă contează asta chiar atât de mult, pentru mine, cel puţin... Bucuria de a fi mamă compensează orice kilogram în plus. La urma urmei, corpul este doar un ambalaj, sufletul fiind cel care contează cu adevărat. Iar atunci când văd o femeie gravidă pe stradă, îi admir sclipirea din ochi, burtica ce poartă o nouă viaţă şi nu kilogramele. Însărcinate, cu burtică, femeile sunt de-a dreptul minunate. Aveam aceeaşi părere şi despre mine. Îmi amintesc că uneori, când mă priveam în oglindă, chiar îmi spuneam: ,,Doamne, cât sunt de frumoasa aşa...”.

Prima naştere a fost, evident, mult mai plină de emoţii. Simţeam că trăiesc o experienţă unică, de neuitat, chiar dacă durerile erau groaznice. Soţul a stat cu mine până la intrarea în sala de naştere, refuzând categoric să asiste la tot procesul. Fiind medic, ştiu ce înseamnă o femeie în travaliu şi trebuie să recunoaştem că nu este una dintre cele mai frumoase privelişti. Şi, astfel, am căzut de acord ca cei dragi să mă aştepte în altă sală. În schimb, proaspătul tătic a avut ocazia să audă primul ţipăt al bebeluşului, iar mama mea care, în acel moment, era cu el, i-a surprins chiar şi lacrimile de bucurie. Totuşi, după naştere, eram un pic derutată şi, atunci când medicii mi-au pus băieţelul pe burtă, mi s-a părut, straniu, foarte greu şi îmi era frică să nu-l scap sau să-l rănesc.

A doua naştere însă s-a produs mai devreme decât ne aşteptam şi nici nu am avut timp să dau frâu liber emoţiilor. Eram la volan şi bucuria de a deveni tată, pentru a doua oară, l-a prins pe soţ pe neaşteptate. Recunosc, a fost mai uşor pentru că ştiam deja ce urmează şi, astfel, am reuşit să-mi păstrez calmul, chiar dacă am născut înainte de termen.

La a doua sarcină, evident că, ne-am dorit cu toţii o fetiţă. Dar simţeam cumva că va fi tot băieţel. Când am mers la prima ultrasonografie, mai pâlpâia în mine o mică speranţă, totuşi poate că ... Medicul nu mi-a lăsat loc pentru iluzii şi, când i-am zis că avem acasă un pici, a spus că o să-i dăruim şi un frăţior. Şi atunci m-am împăcat cu ideea – frăţior să fie!!!

Petru, primul băiat, a apărut pe lume, atunci când îmi făceam studiile la rezidentură, de aceea, am stat acasă doar 7 luni. Nu pot să spun că am fost nevoită să decid astfel, întrucât exista posibilitatea unui concediu academic, dar, din motive pe care acum nu le mai pot înţelege, am hotărât să nu pierd anii. Acum, regret, într-o oarecare măsură, că nu am renunţat un pic la studii, deoarece mi se pare că nu l-am văzut crescând. Totul a trecut incredibil de repede şi, înainte să-mi dau seama, bebeluşul meu era deja un pici în toată puterea cuvântului. Am avut mare noroc de părinţii soţului, care, fiind din Chişinău, mi-au fost mereu alături. Bunicul a fost singura şi cea mai bună bonă pentru băieţii mei, în care aveam o încredere oarbă.

Cu Vlad însă totul a fost diferit. Îmi doream să recuperez toate trăirile pe care, poate, le-am trecut cu vederea, atunci când Petrişor era mic, şi am stat acasă 3 ani, alăptându-l până la 1 anişor şi 2 luni. Acum sunt foarte împlinită şi mă bucur că am luat această hotărâre, pentru că am avut ocazia să observ cum, zi de zi, clipă de clipă, odoraşul nostru devenea un omuleţ cu personalitate. Am văzut fiecare schimbare: primul dinţişor, primul cuvânt, primii paşi. Cred că aşa arată fericirea unei mame. Mie îmi place să glumesc că am fost o norocoasă, întrucât, în ambele cazuri, primul cuvânt a fost mama!

Ajutorul meu a fost mama

Care nu este doar cea mai minunată bunică din lume, ci şi cel mai bun pediatru din câte cunosc eu. După fiecare naştere, am stat ceva timp la ea, pentru liniştea mea şi siguranţa copiilor. După ce l-am născut pe Petrişor, am avut parte chiar şi de depresii postnatale. Mă copleşea frica: nu ştiam ce să fac, cum să îl liniştesc, cum să îl alăptez pe cel mic. Şi atunci mama ne-a luat pe toţi sub aripa sa. Pe Vlăduţ îl născusem înainte de termen şi, când ne-am externat din maternitate, cântărea 2, 4 kg. Era micuţ, ca o păpuşă, şi atât de gingaş, încât îmi era frică să mă apropii el. Mama ne-a ajutat să trecem şi peste asta.

Copiii mei – împlinirea mea

Sunt foarte diferiţi, precum suntem şi eu cu soţul, dar se ştie că extremele se atrag, de aceea ei doi reuşesc să se completeze unul pe altul.

Aşadar, Petru este fratele mai mare, sau cum îi zice Vlad – badea. Se poate deja mândri cu faptul că, la 8 anişori, este un băiat foarte responsabil şi ascultător. Îmi seamănă leit mie, atât fizic cât şi moral: liniştit, cumpătat şi demn de încredere. Nu este o fire foarte comunicabilă, dar, după ce cunoaşte bine pe cineva, leagă prietenii, odată şi pentru totdeauna. A păşit deja pragul clasei a II-a, la Liceul Teoretic ,,Orizont” şi experienţa de şcolar l-a schimbat foarte mult. Atunci când i-am pus, pentru prima dată, ghiozdanul în spate, era un copil ca toţi copiii: micuţ, naiv, cu gândul la joacă. Şi iată că acum nu încetează să ne uimească, zi de zi, cu gândirea sa matură şi seriozitatea de care dă dovadă. Ne făceam griji că îi va fi greu să se adapteze, dar totul a fost foarte uşor şi entuziasmul nu a întârziat să apară, mai ales, când este vorba de orele de limbă engleză. Recent, a început să petreacă mai mult timp cu tata, fiind conştient de calităţile pe care trebuie să le posede un bărbat adevărat. Şi apoi, cine îi poate oferi un exemplu mai bun?

Vlad este deocamdată mezinuţul familiei. Cel mai micuţ şi atât de drăgălaş - clopoţelul nostru drag. Are 3 anişori şi jumătate. Este foarte vorbăreţ şi la vârsta când întrebările nu se mai termină. E un adevărat deceluş care nu doar pune întrebări, ci aşteaptă şi răspunsuri cât se poate de clare. Merge deja de un an la grădiniţă, unde s-a adaptat foarte uşor. Total diferit de Petru, Vlad e o miniatură a soţului. Or, cum ne place nouă să glumim, avem câte un copil pentru fiecare, unul pentru mama şi unul pentru tata. Deşi e cel mai mic, Vlad are un caracter foarte puternic, ştie ce vrea şi nu se lasă, până nu-şi atinge scopurile.

Mereu am crezut că fetele sunt mai cuminţi şi mai uşor de crescut, dar, având doi băieţei, descopăr că nu este adevărat. Totul depinde de educaţia pe care o primesc ei şi de mediul în care se dezvoltă. Nu pot spune că există mari dificultăţi în educaţie, pentru că sunt mici şi se află sub aripa noastră protectoare. Noi doi am stabilit deja că eu mă ocup de ei atât cât sunt micuţi, iar atunci când vor creşte mari, tata va fi mentorul lor în viaţă şi le va da sfaturi pe măsură. În ceea ce priveşte viitorul lor, niciodată nu-i vom obliga să îmbrăţişeze o profesie pe care nu şi-o doresc. Evident, o să-i îndrumăm mereu pe calea cea dreaptă, dar îi vom educa în aşa fel, încât să poată lua decizii, fără a fi influenţaţi. Este foarte important ca un bărbat să aibă gândire liberă şi personalitate puternică şi acest lucru se dezvoltă încă din cea mai fragedă copilărie. Tocmai de aceea, noi insistăm ca ei să fie mereu corecţi, chiar dacă e vorba despre o simplă jucărie. Iar atunci când întrec puţin limitele, soţul ştie cum să se impună, fără să le ştirbească din personalitate.

Îi mulţumesc Domnului pentru ceea ce am!

Suntem fericiţi atunci când suntem cu toţii acasă, când petrecem timpul împreună şi simţim că viaţa e frumoasă şi are sens. Cele mai pline de farmec sunt serile şi weekend-urile, atunci când băieţii se pot bucura din plin şi de prezenţa lui tati. Aşa cum soţul este foarte ocupat, îl aşteptăm mereu cu nerăbdare să revină de la serviciu şi niciodată nu luăm cina până nu îl vedem în capul mesei. După care, ei îşi povestesc impresiile acelei zile, iar eu nu mă pot sătura să-i privesc. Sâmbetele şi duminicile sunt zilele de familie, când ieşim în oraş, la terenuri de joacă sau facem plimbări cu bicicleta.

Petrişor şi Vlăduţ sunt toată fericirea noastră şi tot ce facem, facem pentru ei, pentru viitorul lor. Poate că peste ceva timp, vom mai avea o nouă fericire în casă, întrucât ne dorim cu toţii şi o domniţă care să ne zâmbească dulce. Dar orice ar urma, eu sunt una din cele mai fericite femei. Am lângă mine un bărbat puternic care reuşeşte să fie şi un soţ iubitor, iar viaţa a avut grijă să-mi dăruiască doi băieţei minunaţi. O fi existând multe feluri în care poţi atinge succesul, dar niciunul nu se compară cu cel de a fi mamă.

Text: Cristina Loghin

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 9 (68) din 2013