Monica Babuc - femeia care inspiră

Ori de câte ori se anunţa un eveniment cu participarea Monicăi Babuc, Ministru al Culturii, mai nou, tot ea, candidat la funcţia de primar al Chişinăului, înainte de a intra în subiectul evenimentului propriu-zis, îmi permiteam să o admir, pur femeieşte... De fiecare dată mă prindeam la ideea că nu ştiu dacă am mai întâlnit o altă doamnă, atât de inteligentă, rafinată, feminină şi elegantă. Indiferent de apariţie, Monica Babuc este o adevărată icoană de stil pentru femeile de toate vârstele.

Chiar dacă doamna Babuc e în plină campanie electorală, ceea ce înseamnă multe deplasări în teritoriu, întâlniri cu electoratul, respectiv timp redus pentru întâlniri cu presa, am reuşit să avem o discuţie frumoasă şi motivantă pentru toate cititoarele revistei „Mame de succes”.

M-am născut într-o familie de oameni gospodari. Mama mea a fost profesoară de istorie, tata inginer - nişte oameni excepţionali, care m-au învăţat de mică că în viaţă totul se obţine prin muncă, stăruinţă şi respect faţă de aproapele tău. Mama şi tata s-au iubit frumos. Şi atunci când un copil vede respect şi dragoste între părinţi, atitudine şi maniere, ce face? Da, le ia cu sine “în valiză” pentru a le pune în practică, în ulterioara viaţă de familie.

În casa noastră a domnit mereu nu doar dragostea şi înţelegerea, ci şi un cult al cărţii

Părinţii mei şi-au făcut de-a lungul anilor o bibliotecă foarte frumoasă, cu literatură de calitate. Acele cărţi mi-au format personalitatea, în diferite perioade ale vieţii. Este vorba despre cele mai frumoase poveşti pentru copii de vârstă preşcolară - mi-aduc aminte cu drag de cartea „Poveşti spuse la telefon” de Gianni Rodari, de „Mary Poppins” de P.L Travers, de poveştile lui Hans Christian Andersen şi Charles Perrot, precum şi de minunatele basme populare româneşti. Au urmat apoi romanele lui Jules Verne şi Alexandre Dumas, Robert L. Stevenson şi R. Keepling şi mulţi alţii. Când am crescut mai mare am citit toţi clasicii literaturii ruse: de la Turgenev la Tolstoi şi de la Cehov la Dostoievschi, de la Poeţii Veacului de Argint până la A. Cuprin. Bineînţeles, am citit tot ce se găsea şi din literatura clasică universală: S. Maugham , F.S. Fitzgerald, E. Hemingway, C. Dickens şi multi alţii. Biblioteca este şi acum la Bardar, doar că nu atât de bogată ca altă dată. Multe dintre cărţi au fost împrumutate celor dornici de a citi, fără să mai fie returnate.

Am avut o relaţie de prietenie cu părinţii mei

Ştiau tot ce făceam, iar eu, la rândul meu, am încercat să nu-i dezamăgesc niciodată. Am fost un copil implicat în multe activităţi legate de viaţa socială a comunităţii, la care, apropo, ei niciodată nu m-au impus. Am practicat timp de şapte ani dansurile moderne, sau de salon, cum li se spunea pe atunci. Am mers la toate festivalurile posibile şi imposibile. Am cântat în cor, am fost solistă, am jucat teatru în tot felul de spectacole dramatice, am făcut tenis de masă, am participat activ în toate activităţile pionereşti şi comsomoliste: mergeam acasă la bătrâni pentru a-i ajuta, săpam în grădină, tăiam lemne, adunam fier uzat etc. Le-am făcut pe toate din inimă. Probabil de aceea, astăzi îmi este străină acea calitate care se cheamă indiferenţa.

Am fost unicul copil la părinţi, din păcate

Acest lucru l-am simţit mai acut ca niciodată în clipa când tata a plecat din viaţă. Acum cinci ani am înţeles că anume existenţa unei surori sau a unui frate, îţi pot acoperi, înt-un fel golul legat de plecarea părinţilor. Deşi ar fi păcat să nu menţionez că familia mea actuală, mă refer la soţ şi la fiică, mă susţin foarte mult şi îmi sunt mereu alături.

Atunci când vorbesc despre originile mele, nu pot să nu pomenesc despre sătenii mei din Bardar, răzeşi codreni de la centrul Moldovei, care au ştiut să muncească, să fie demni, încrezuţi în sine. În Bardar s-au născut mulţi oameni frumoşi la chip şi la suflet, care au ştiut să ducă faima satului mai departe: Vasile Iovu, Petru Vutcarău etc.

Am venit la Chişinău în 1981

Am făcut studii la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie. Am mers pe urmele mamei, pentru că am fost îndrăgostită de ea şi de modul în care preda istoria. După care au urmat studiile post universitare la Moscova - o lume nouă, diferită de cea de la Chişinău. Chiar şi azi, Şcoala Universitară Moscovită “M. Lomonosov” este recunoscută peste tot în lume, datorită nivelului deosebit de pregătire în domeniu. Au urmat anii 1989 – 1990, perioadă când eu făceam doctoratul şi care au coincis cu perestroika şi cu tot ce însemna renaştere, renovare, schimbarea la faţă a URRS.

Am trecut prin această schimbare foarte uşor, deşi e un lucru pe care îmi vine greu să îl explic azi. Venea din interiorul meu. În anul I de facultate, la balul bobocilor, care la USM se făcea cu regularitate la Palatul Naţional, am fost invitată să vorbesc în faţa publicului. Am mers la acest eveniment îmbrăcată în ia mamei mele, brodată la Orhei, la finele anilor ’50. Mi-am dorit să îmbrac acea ie, chiar dacă pe atunci, ea nu era deloc în modă. Ba mai mult, nici măcar nu era înţeles un asemenea gest. Ia era considerată un fel de vechitură, ceva jenant, în epoca când toţi umblau în bluze de sintetică. Pe mine însă acest fapt nu m-a oprit. Păcat că pe atunci nu se făcea poze şi selfi-uri ca acum...

Pe soţul meu, Anatol Babuc, l-am cunoscut mult mai târziu

Trecusem de perioada studenţiei şi de cea post universitară. Deşi ambii am învăţat la Moscova cam în aceeaşi perioadă, ne-am întâlnit după ce am revenit în ţară. Am făcut cunoştinţă întâmplător prin intermediul unor rude apropiate şi a unor cunoştinţe de-ale părinţilor noştri.

Cine este Anatol Babuc? Este un om integru, sincer, cu valori, o persoană introvertită. Nu e genul de bărbaţi seducători, dintre ceia care ştiu că plac femeilor. Are o atitudine sănătoasă faţă de adevăratele valori omeneşti, faţă de patrie şi ţară, o atitudine nedeclarată, fără slogane şi lozinci, însă pe care o demonstrează prin fapte.

Continuitatea mea pe acest pământ este fiica mea Nicoleta

Are 20 de ani, e studentă la Universitatea Babeş-Bolyai, Catedra Limbi Străine. Studiază limba japoneză este pasionată de cultura japoneză, pictează foarte bine pe stofă, crează păpuşi hand-made şi bijuterii, activităţi pentru care eu nu ştiu dacă aş avea atâta răbdare. O discuţie mai amplă despre fiica mea ar însemna să povestesc despre toate evenimentele şi trăirile, pe care le-am stocat în inimă de la naşterea ei şi până azi... Şi vreau să te asigur că sunt multe. Un lucru vreau să spun: chiar dacă Nicoleta nu a fost niciodată implicată în activităţile pe care le-am desfăşurat de-a lungul anilor, ea totdeauna a înţeles absenţa mea de acasă şi activismul meu în afara familiei.

Suntem foarte diferite, însă am avut mereu acelaşi punct de pornire în relaţia dintre noi două – dragostea şi prietenia (m-am bazat pe modelul părinţilor mei). Ca orice mamă, am încercat să îi ofer cea mai bună educaţie. Am primit şi eu, în schimb, câteva lecţii de la ea – să fiu mai responsabilă şi mai altruistă, să ofer dragoste necondiţionată şi să primesc cu seninătate orice decizie. Şi când spun asta mă refer la viitorul Nicoletei. Dacă ea va decide să-şi construiască viaţa departe de noi, părinţii ei, îi vom respecta dorinţa.

În copilărie mă visam arheolog sau jurnalist

Niciodată nu mi-am dorit să devin persoană publică, zarurile însă au fost aruncate altfel. Funcţiile pe care le-am deţinut de-a lungul anilor nu au fost deloc programate. Nu e vorba de o ascensiune, ci despre mersul firesc al lucrurilor. După revenirea mea de la Moscova m-am angajat în calitate de lector la catedra Istorie politică a Universităţii de Stat din Moldova. Câţiva ani mai târziu, la invitaţia domnului Alexandru Moşanu am devenit funcţionar în Aparatul Parlamentului Republicii Moldova, consultant în Comisia pentru cultură, ştiinţă, învăţământ şi mijloace de informare în masă. Nu m-am reţinut mult timp în această funcţie, căci în 2001, la putere a venit Partidul Comuniştilor şi eu, care nu eram nici membru şi nici măcar simpatizant, am fost eliberată din funcţie. M-am reprofilat. Timp de patru ani am lucrat într-un domeniu totalmente nou pentru mine - şef serviciu personal la Filiala „Chişinău” a Băncii de Economii a Moldovei. A fost o experienţă frumoasă, care mi-a scos în cale oameni total diferiţi de cei pe care îi cunoscusem anterior şi cu care am deosebita plăcere să mă întâlnesc până azi.

În 2005, când lucrurile au luat o altă turnură pe harta politică a ţării, am fost contactată de Iurie Roşca, care mă cunoştea încă de pe vremea când lucram în cadrul comisiei. Am fost mirată să aflu că mă mai ţine minte. Apropo, el m-a invitat să vin, în aceeaşi clădire, doar că la etajul cinci. Am devenit Consilier al Vicepreşedintelui Parlamentului Republicii Moldova, apoi Şef al cabinetului Prim-vicepreşedintelui Parlamentului Republicii Moldova. În 2013, pentru o scurtă perioadă de timp am exercitat funcţia de consilier al Preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova, şef Serviciu informare a Parlamentului Republicii Moldova. La 31 mai 2013, exact acum doi ani am venit în fruntea Ministerului Culturii prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova.

Activitatea mea în cadrul ministerului este una extrem de complexă, interesantă şi plină de emoţii excepţional de frumoase

Şi asta chiar dacă te consumă totalmente şi îţi „asigură” un deficit cronic de timp. Cele mai memorabile momente? Sunt multe. Îmi vine greu să fac o ierarhie... activităţile legate de promovarea şi valorificarea patrimoniului nostru cultural: Festivalul Iei, Parada Portului Popular, Târgul Naţional al Covorului. De asemenea, renovarea arenei mici a Circului din Chişinău şi obţinerea unui grant de circa trei milioane lei din partea Guvernului României pentru restaurarea Sălii cu Orgă, a Muzeului Naţional de Arte şi construcţia Teatrului Naţional «B.P. Haşdeu» de la Cahul. Consider un succes incontestabil al Ministerului semnarea în martie curent la Bruxelles a Acordului de aderare la Programul UE «Europa Creativă» prin care Republica Moldova şi toţi cei interesaţi de cultura de la noi pot accesa finanţări de proiecte, bugetul programului alcătuind circa 1 miliard şi 400 mln de euro.

Ziua când am aflat că anume eu am fost cea „delegată” din partea Partidului Democrat să intru în cursa pentru fotoliul de primar a fost una cu o încărcătură emoţională deosebit de mare. Până la lacrimi... Asaltată de un număr impresionant de sunete şi mesaje de susţinere venite din partea diferitor personalităţi din ţară şi de peste hotare, omologi, colegi şi oameni simpli, pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului – am înţeles că toţi aceşti oameni chiar cred în mine! 

Mai multe fapte bune pentru Chişinău - nu e un slogan pur şi simplu

Din 1981, de când am venit în Chişinău, cunosc acest oraş cred că mai bine decât satul meu de baştină. Mi-l amintesc frumos, chiar dacă era încărcat cu slogane ale sistemului politic de atunci, din acelea care azi ar părea, cel puţin, bizare. Însă, avea parcuri îngrijite, multe flori şi foarte puţine maşini. Mi-aş dori ca Chişinăul de azi să fie unul plăcut pentru existenţa familiei. Asta ar însemna mai multe apartamente sociale, pe care tinerele familii să le primească în rate; mai multe case de cultură, mai multe instituţii de sport, mai multe asfaltări, chiar de la scara blocurilor, şi mai puţine gropi pe străzile dintre blocuri şi case, mai multă curăţenie, mai multă culoare, mai multe locuri de joacă pentru copii, mai multe bănci, mai multă grijă pentru oamenii cu probleme financiare, mai multă căldură în locuinţe, mai puţine blocuri sure, mai multe mijloace pentru un transport civilizat. Primul lucru pe care l-aş face, dacă aş ajunge în această funcţie, cred că mi-aş concentra toate eforturile pentru aprobarea Planului Urbanistic General.

Mulţumesc pentru aprecierea dată felului în care arăt. Totul vine din familie: părinţii mei au fost şi sunt oameni foarte eleganţi şi cu un gust deosebit, care au ştiut chiar şi atunci când acest lucru era greu de obţinut, să rămână oameni stilaţi. Vorba ceea: «Moda trece, stilul rămâne». De la ei, am învăţat îmbinarea armonioasă a culorilor, capacitatea de a alege ceea ce te înfrumuseţează şi nu neaparat ceea ce este în top-urile de modă şi, posibil, abilitatea de a-mi crea un stil propriu doar mie. Ţin să remarc că apreciez foarte mult designerii autohtoni şi ori, de câte ori, am posibilitatea, procur câte ceva de la ei. Se merită!

În afara orelor de serviciu Monica Babuc face multe. De exemplu, coace plăcinte aşa cum a învăţat de la mama, decorează casa, citeşte, cei drept, acum mai puţin... Dacă aş avea o zi liberă doar pentru mine (visez demult la aşa ceva!) aş face plimbări prin locuri frumoase, aş citi şi aş visa. La lucruri frumoase şi minunate!

Regrete? Ştii piesa „Je ne regrete rien” de Edith Piaf? Cam aşa stau lucrurile cu regretele mele. Înţeleg că n-are rost să regreţi ceea ce nu mai poţi schimba şi încerc să mă conformez acestui deziderat orientându-mă spre viitor.”

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 (8) din 2015