Rita Ursalovschi: în faţa propriilor amintiri
- 2015-05-04
- 14140
Naturaleţea şi simplitatea ei nu pot fi ascunse sub nicio formă. Dimpotrivă, merg la braţ cu perfecţionismul, corectitudinea şi charisma – toate de factură naturală. Este convingerea la care am rămas după un interviu cu Rita Ursalovschi, moderatoarea emisiunii de analiză politică „Fabrika” de la Publika TV. O discuţie de suflet mi-a oferit ocazia să descopăr o altă Rita decât cea de la televizor, echidistantă, zâmbitoare şi rece în acelaşi timp. În afara camerelor de filmat, Rita este o femeie foarte sufletistă şi predispusă… la discuţii, la amintiri şi la toate lucrurile frumoase care s-au întâmplat în viaţa ei.
În copilărie, închipuirile mele despre jurnalism se reduceau la texte rostite frumos la televizor şi la radio. Urcam pe cel mai înalt scaun din casă şi o făceam pe crainicul care prezintă programul de emisiuni. În adolescenţă, viziunea mea s-a extins la presa scrisă, iar colaborarea cu ziarul local „Cuvântul” din Rezina mi-a adus alte câteva indicii importante despre activitatea unui jurnalist. Abia atunci am început să înţeleg care este, de fapt, destinaţia pixului, a foii şi a reportofonului, apoi cât de important este însuşi procesul de culegere şi redare a informaţiilor. Eram elevă încă, în perioada când fugeam la redacţia ziarului local şi trăgeam cu ochiul în birourile ziariştilor. Atunci, primele mele impresii erau că jurnaliştii gândesc şi vorbesc repede, se grăbesc mereu, ştiu să aleagă cuvintele, observă bine lucrurile, şi numai atunci când scriu un text pot, pentru câteva secunde, să înlemnească total, ca o statuie: fără să clipească din ochi, fără să răsufle, fără să mişte corpul, capul să le stea ghiocel, doar privirea şi buzele fiind în căutare de idei şi formulări, degetele le rămâneau puţin în aer şi apoi porneau brusc să fugă pe tastatură, înşirând propoziţiile una după alta, pentru ca, la un moment nereuşit, să zboare la coş un ghem de foaie boţit, după care procesul era reluat. Eram captivată să urmăresc un jurnalist în lucru.
În sânul familiei au fost discutate diverse opţiuni privind viitoarea mea profesie. Îmi amintesc cum părinţii mei se frământau, mai ales că după clasa a noua îmi apăruse ideea să merg la un colegiu de muzică sau de pedagogie. De jurnalism atunci nici nu era vorba. La o decizie fermă nu s-a ajuns, iar discuţiile şi analizele noastre de familie s-au încheiat cu o singură concluzie: să fac toate cele 11 clase, cât se învăţa pe vremea aceea la şcoală, apoi determinăm facultatea. Când am absolvit şcoala, tăticului meu îi venise ideea să fac dreptul; probabil, îşi închipuia că aş fi bună de avocat, dar a fost influenţat şi de curentul care începuse în acel an cu admiterea masivă la Facultatea de Drept. Cum eram eminentă şi mai aveam o diplomă de gradul I de nivel republican, nu era deloc problematică admiterea mea la orice facultate cu profil umanist. Îndemnată de tata, în prima zi de admitere la universitate, am aplicat ascultătoare la Drept. Din acel moment am simţit că nu e ceea ce îmi place şi că, dintre toate variantele mele, aceasta nu se încadra în planul meu.
Mă gândeam că, dacă nu am mers la Arte, atunci anume jurnalism aş face şi că de această activitate m-am pregătit încă din anii de şcoală, cu ieşiri frecvente în faţa publicului, cu discursuri, recitaluri şi alte activităţi. L-am lăsat pe tata să plece la sanatoriu. Zilele au trecut, iar la finalul perioadei de admitere mi-am mutat dosarul de la Drept la Jurnalism. A fost momentul meu atunci, a fost hotărârea mea, numai a mea, iar din ziua aceea mi-am asumat răspunderea să iau decizii pentru care să nu-mi fie ruşine. Părinţii mi-au respectat alegerea: mămica m-a susţinut necondiţionat, iar tăticul meu a acceptat şi el, puţin mai târziu. Marele meu regret este că l-am făcut să plângă atunci când a aflat că am retras actele de la Drept. Era dezamăgit şi stresat pentru că nu i-am urmat sfatul, dar ştiu că în sinea lui m-a iertat, mai ales când mi-a văzut rezultatele. Am început să lucrez activ din primul an de facultate, iar sesiunile îmi mergeau cu zece pe linie. Probabil, aş fi fost capabilă să învăţ şi alte profesii; cine ştie, poate nu ar fi fost greşită nici alegerea facultăţii de drept; de altfel, de două ori am apucat să fac studii juridice, îmi părea interesant, însă nu ţineam decât un semestru, deoarece eram absorbită de primele mele activităţi jurnalistice.
Am început să lucrez la radio chiar din primul an de universitate. Postul de radio pentru studenţi „Unda Liberă” era amenajat chiar pe etajul facultăţii. Eu fugeam de la ore pentru a intra în emisie, apoi reveneam la cursuri. Aveam 17-18 ani când am început să prezint ştiri şi emisiuni. Directorul şi profesorul de radio, domnul Serafim Isac, mi-a dat vot de încredere, şi asta m-a stimulat. Îmi plăcea enorm să-mi pun căştile pe urechi şi să intru în emisie directă. Radioul a fost prima mea mare experienţă de freelancer. Un an mai târziu, eram deja angajată cu acte în regulă, iar în carnetul de muncă, la paragraful „funcţie”, este menţionat redactor-şef al unui ziar local. Îmi amintesc şi acum perioada în care la şase dimineaţa eram în drum spre Anenii Noi, ziua mergeam la ore, iar noaptea mă găsea scriind şi machetând pagini pentru ziar. Astăzi pot să spun cu certitudine că lucrul pe teren m-a format de-a binelea. După ziar am trecut să lucrez la postul de radio municipal Antena C. Acolo am făcut ştiri şi reportaje. Primele jurnale le prezentam la şapte dimineaţa, iar pentru asta mă trezeam cu noaptea în cap, pe la cinci. Activitatea mea extrauniversitară nu a fost o piedică pentru a veni cu regularitate la cursuri. După ore reveneam în redacţie şi îmi continuam activităţile până seara târziu. Eram ca un roboţel.
Mă mai implicam şi în alte diverse proiecte, unul dintre care mi-a deschis portiţa spre televiziune. Astfel, de la un proiect televizat săptămânal pentru Moldova 1 am trecut la programul de ştiri „Mesager”. Între timp, absolvisem universitatea şi începusem masteratul. Trecusem la o altă nouă etapă – colegi, experienţe, emoţii, condiţii, orar de lucru – toate erau noi, dar m-am adaptat uşor, datorită experienţelor precedente. De atunci au trecut 14 ani, iar eu tot în televiziune mă regăsesc, chiar dacă sunt în a treia redacţie tv…
În 2010, când s-au deschis două televiziuni noi, Jurnal şi Publika, am început să lucrez la Jurnal, care pe atunci avea formatul unei televiziuni de ştiri, şi anume acolo am debutat cu emisiuni de dezbateri, iar în paralel realizam rubrica de vorbire corectă „E bine să ştim". Cu dezbaterile am continuat şi la Publika TV, cu un proiect amplu de seară.
Trecerea mea de la Jurnal TV la Publika TV a fost intens mediatizată de presa online. Unii m-au lăudat, alţii m-au criticat. Din punctul meu de vedere, a fost exagerată şi agitată seria de comentarii la persoana mea. Fără să insist pe motivul schimbării făcute, prefer să accentuez că eu însămi nu m-am schimbat. Cei care mă cunosc personal pot confirma. Şi le mulţumesc tuturor celor care mă apreciază şi m-au apreciat ani la rând, indiferent de redacţia în care am lucrat.
Acum, în timp ce scriu toate acestea, iar paralel fac o retrospectivă a activităţii mele jurnalistice şi realizez că la începuturi, mai exact, în 1997, când am venit la Chişinău, nici nu visam la un asemena parcurs. Am avut norocul să fac mereu parte din echipe bune de jurnalişti şi am avut şansa să lucrez alături de oameni de la care am sorbit jurnalismul, studiindu-i cu atenţie în lucru, scriere, redactare, montare, planificare, prezentare. De la ei am învăţat, am preluat, am adunat cât am putut de mult şi am aplicat în propriile mele activităţi. Nu a fost şi nici nu este uşor. Cerinţele sunt mari în domeniu, iar eu, perfecţionistă de felul meu, ştiu că totdeauna există loc pentru mai bine.
De ce Publika? Nu vreau să vorbesc despre Publika TV în detrimentul altor televiziuni, pentru că în toate am colegi pe care îi respect şi în fiecare redacţie se munceşte enorm pentru un produs televizat final. Eu personal nu am fost implicată în proiecte media de divertisment şi în practica mea de televiziune m-am concentrat pe informaţii şi analiză. Deci, mă regăsesc în mare parte anume în profilul Publika. În plus, e o televiziune modernă, la ora actuală are cea mai mare şi mai dotată redacţie, cea mai numeroasă echipă, cea mai intensă activitate jurnalistică, iar pentru mine şi cea mai interesantă din viaţa mea profesională.
Realizarea emisiunilor de analiză politică nu se limitează la ora de emisie, ci la o zi întreagă de discuţii continue, planificare minuţioasă, apeluri telefonice, documentare amplă, lucru operativ, flexibilitate în cazul în care lucrurile se schimbă, chiar şi pe ultima sută de metri. Trăieşti viaţa politică a ţării, zi de zi. Evenimentele, discursurile, declaraţiile, ulterior comentariile, reacţiile, informaţiile, toate trebuie urmărite. E complicat şi complex însuşi procesul. Nu e uşor să aduci în emisiuni demnitari de stat, iar apariţiile lor la alte televiziuni trebuie urmărite şi ele. Sunt zile şi perioade agitate, în care politicienii nu pot veni din motive întemeiate, sunt inaccesibili sau refuză pur şi simplu. Către unii avem demersuri de câteva săptămâni, sau chiar de câteva luni. Sunt puţini politicieni şi conducători de instituţii receptivi. Au fost situaţii când am invitat politicieni, dar care în ultimul moment ne-au anunţat că nu mai vin. Foarte des invităm comentatori politici, care participă la diverse talk-show-uri şi pe la alte televiziuni. Au diverse puncte de vedere, aşa că e bine să le cunoaştem şi pe ele. În general, proiectele televizate care constau în analiză politică se bazează pe un format şi un stil anumit, de la o televiziune la alta. Telespectatorii aleg. Unii se uită la scandal, alţii ascultă mesajul; unii vor gălăgie, alţii o analiză explicată cu mai mult calm. Ratingurile arată că dezbaterile plac publicului şi mai indică politicieni care atrag la televizor cifre de audienţă, nu şi voturi la alegeri. Nu poate exista o reţetă concretă şi valabilă pentru toate emisiunile, fiecare din ele depinde de invitaţi, care la rândul lor sunt foarte diferiţi, gândesc şi se exprimă diferit, respectiv şi discuţiile decurg de fiecare dată altfel.
Până unde poate creşte cariera unei jurnaliste în R. Moldova? Sunt jurnaliste care scriu ani de zile materiale bune în ziare şi au ajuns să fie nume consacrate. Sunt jurnaliste care nu lasă microfonul de la radio şi au devenit inconfundabile. Sunt jurnaliste care au devenit feţe de televiziune, aducând ştiri, reportaje sau emisiuni, iar vizibilitatea le-a ajutat să capete o imagine distinctă, iar anii de experienţă le-au adăugat credibilitate. E greşit să afirmi că nu ai crescut dacă nu ai ajuns la televiziune. Un editorial sau o investigaţie din presa scrisă valorează la fel de mult ca un produs televizat. Cariera jurnalistică şi-o determină şi şi-o termină fiecare în parte, după propria decizie şi angajare într-un regim de lucru destul de greu. Cunosc persoane care fac televiziune de-o viaţă. Sunt femei care şi-au crescut şi copiii în televiziune. Iar referitor la limite, ele depind de capacităţi şi de voinţa personală.
La întrebarea: dacă nu făceam televiziune, atunci ce…?, răspund la nivel de posibilitate. Aşadar, poate eram un avocat, cum mă vedea tata, sau poate profesoară, ca mama. Îmi venise nu demult ideea că mi-ar fi plăcut să fiu pediatru sau să deschid o grădiniţă. Ah, da, mi-ar plăcea să am şi-o florărie.
Pe soţul meu, Vasile Croitoru, l-am cunoscut în ultimul an de facultate. Mi-a fost profesor. De la el am învăţat ce înseamnă PR-ul politic şi tot la el am susţinut teza de licenţă. În studenţie nici nu-mi imaginam că urma să ne lege ceva vreodată. Nu m-a curtat cât eram studentă. Ne-am reîntâlnit din întâmplare pe stradă. Am început să ne sunăm, să ieşim în oraş, la plimbare, la cinema. Ne-am căsătorit peste cinci ani de la absolvirea facultăţii. Vasile a fost dintotdeauna un bărbat pe care te poţi baza, interesant, deştept, grijuliu şi atent. El a făcut casa în care trăim acum. De altfel, m-am convins că merită să-mi fie soţ după ce m-a sprijinit în câteva situaţii extrem de complicate în viaţa mea. Chiar înainte de căsătorie, am avut un accident rutier în care am văzut moartea cu ochii, iar în scurt timp un alt incident s-a încheiat cu ghips la ambele picioare. Atunci, când nici părinţii nu ştiau despre asta, m-a purtat în braţe, m-a îngrijit şi m-a susţinut psihologic. Niciodată nu le-am spus părinţilor, ca să nu-i amărăsc, urmează să afle din aceste rânduri ce mi s-a întâmplat…
Fiecare sfârşit de săptămână e consacrat exclusiv familiei. Avem activităţi şi locuri preferate, iar cinele de weekend sunt speciale. Chiar şi statul acasă are farmecul său: stăm toţi trei la televizor sau la terasă cu îngheţată, ceai, plăcinte şi… multe cuvinte. Atâta timp cât suntem împreună, comunicăm cât mai mult şi ne bucurăm unul de altul. Nu există reguli strigate, ci formate de-a lungul relaţiei noastre. Tot ceea ce facem, facem împreună. Deciziile se iau de comun acord. Avem un cămin cald şi o relaţie armonioasă. Dintre toate sărbătorile, Crăciunul şi Revelionul au o conotaţie aparte, fiind perioada cu o puternică încărcătură pentru noi. De Crăciun e născută fiica noastră, Mădălina.
O zi din viaţa jurnalistei, soţiei şi mamei Rita Ursalovschi e plină cu de toate. Dar timp tot nu-mi ajunge, de aceea sunt permanent în grabă. La 6:30 trezirea. Ceşcuţa de cafea e obligatorie. Îi petrec pe ai mei; am grijă în special de Mădălina, care este în clasa întâi. După aceea, îmi fac două-trei ore pentru tot felul de chestii legate de casă, fie că aranjez lucrurile, spăl vesela, ud florile, calc hainele…, în fine, e ceea ce fac femeile seara. Dacă simt că nu mi-a fost îndeajuns somnul de noapte, pot dimineaţa să mai dorm o oră-două, ceea ce, de regulă, nu-mi prea reuşeşte, pentru că telefonul deja sună, iar planurile şi discuţiile pentru emisiuni vin chiar în prima parte a zilei. În timp ce fac ceva prin casă, televizorul e deschis, ca să nu pierd ştirile şi tot ce apare de dimineaţă. Dacă ies în oraş, la cumpărături, de pildă, nu stau mult. La două după-amiază fata trebuie luată de la liceu, adusă acasă, iar dacă graba e mare, atunci merge cu mine la televiziune până vine după ea tăticul. Temele trebuie făcute, verificate, evident. Cu soţul vorbesc la telefon în timpul zilei şi mai stabilim lucrurile din mers. În redacţie sunt de la amiază, în pregătiri pentru emisiune, cu planificări, şedinţe restrânse, discuţii telefonice, coordonări, documentare etc. Emisia este directă, se încheie la 11 seara. Şi abia spre miezul nopţii ajung acasă, unde de fiecare dată mă aşteaptă soţul. Pe la două de noapte adorm, pregătindu-mă pentru o nouă zi, cu acelaşi regim. Somnul de sâmbătă şi duminică e sfânt. Ai mei mă lasă să dorm mai mult dimineţile de weekend şi-mi aduc cafeaua în pat. Stresul şi graba nu sunt pentru weekend, atunci regimul este unul deosebit de plăcut şi special.
Mădălina e bucuria şi sensul vieţii mele. Datorită ei, mă simt o femeie împlinită şi misiunea de mamă îmi place, pentru că mi-am dorit nespus de mult acest copil. Fetiţa mea e ageră, ambiţioasă, sociabilă, are un spirit ascuţit de observaţie, e vioaie, ştie ce vrea, are personalitate, insistă pe dorinţele şi părerile ei, nu e alintată, ne putem înţelege şi stabili cu ea anumite lucruri, se ţine de cuvânt. Are predilecţie pentru ştiinţă, dar mai ales pentru astronomie. Bunicuţa noastră, adică mama mea, i-a citit şi explicat multe lucruri din enciclopedii, iar ea e captivată de tot ce e legat de sistemul solar, de soare, cer, pământ şi ştie mai multe decât mine, recunosc. Îi plac mult animalele, este grijulie. Are calităţi pronunţate şi gusturi speciale de fetiţă. Combină reuşit îmbrăcămintea, accesoriile şi mă imită, dar mă şi analizează.
A crescut frumos şi s-a dezvoltat bine. Unele lucruri i s-au întâmplat mai devreme decât ne-am aşteptat: primii doi dinţişori i-au apărut la două luni şi jumătate, la nici 8 luni a deprins oliţa şi a pornit să vorbească repede şi cu multe cuvinte.
E un copil cu capacităţi, o fetiţă artistică de felul ei, şi acum e în clasa întâi cu profil muzical.
Am început să cochetez cu pianul când eram de vârsta Mădălinei. Tata m-a înscris la şcoala de muzică. S-a întâmplat într-o perioadă când la un pian micuţ, jucându-mă, compuneam de una singură fragmente muzicale scurte, ceea ce i-a bucurat evident pe părinţi. Am susţinut testarea din prima, aveam auz muzical şi am început cu succes lecţiile de solfegiu şi de pian. Părinţii mi-au cumpărat în scurt timp un pian mare, un instrument nou, care răsuna în tot blocul şi în toată curtea atunci când făceam repetiţiile zilnice.
Am avut profesoare minunate, două evreice talentate, de la care am deprins tehnici de interpretare pianistică şi, lucru foarte important, dăruirea pentru artă, armonie şi profunzime muzicală. Părinţii m-au încurajat şi se bucurau pentru mine la fiecare concurs raional şi naţional la care interpretam bucăţi muzicale din repertoriul muzicii clasice. După clasa a noua apăru ideea să studiez la Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, dar avem 15 ani şi la consiliul de familie s-a decis că aş putea face Artele la Conservator după 11 clase, dacă îmi voi dori mult. Nu m-am lăsat de muzică, dar, totuşi, pianul a coborât pe planul secund în perioada admiterii la universitate. În studenţie am apucat să cânt şi la chitară. Tot mai rar cânt la pian, în schimb mă regăsesc în fiica mea, care se pare că îmi calcă pe urme la capitolul muzică.
Părinţii m-au lăsat să mă bucur de copilărie şi nu mă încărcau niciodată cu ceva neplăcut sau nepotrivit unui copil. Amintirile îmi sunt frumoase despre tot ce am trăit în casa părintească, sau în afara ei, împreună cu prietenii de copilărie. Am fost mereu o fetiţă activă, deloc problematică, învăţam bine şi citeam mult, îmi ocupam timpul cu repetiţii muzicale şi tot felul de activităţi artistice.
Perfecţionismul şi tendinţa de a proceda corect sunt preluate de acasă. De la tăticul meu am învăţat să preţuiesc tot ce am în viaţă, să muncesc dacă vreau să obţin ceva, să gândesc bine înainte să acţionez, să nu mă tem de ambiţiile sănătoase, să dau atenţie detaliilor şi să duc lucrurile până la capăt. De la mămica am preluat calitatea de a face totul frumos, cu dragoste şi cu implicare, să nu mă tem de propriile dorinţe, să fiu încrezătoare şi să lupt pentru rezultate, să îmi iubesc viaţa prin familie şi să dau viaţă casei mele, cu tot ce pot, cu energia mea, cu zâmbetul şi vorbele mele, cu alte chiţibuşuri plăcute, de pildă zeci de ghivece de plante, bucate gustos preparate şi cu gust aranjate, o perdea frumoasă la geam şi mici surprize pentru ai mei.
Copiii de azi au mai multe decât am avut noi când eram la aceeaşi vârstă. Sunt locuri şi instituţii de frecventat, cărţi de citit, jucării, materiale şi lucruri prin care copiii cresc şi se dezvoltă în armonie cu cei din jur şi cu ei înşişi. Cel mai important este să nu le lipsească părinţii. Sfatul meu către părinţi este să uite de dădacă şi să aibă grijă ei personal de copiii lor. Comunicarea cu ei contează cel mai mult. Faptul că îi asişti şi-i sprijini de câte ori au nevoie este important, iar iubirea dăruită îi face să crească liniştiţi şi fericiţi.
Care îmi sunt regretele? Că nu pot face copturi ca mama, că nu i-am născut încă un frăţior Mădălinei şi că nu am 48 de ore pe zi să le reuşesc pe toate. Cu timpul, primele două se rezolvă, iar restul se vor aranja la locul lor, cu siguranţă.
Text de Daniela Borodachi
Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (5) din 2014