Aliona Verdeş Tănase: Odată şi pentru totdeauna

Această ediţie a revistei „Mame de succes” e despre femei puternice, femei de la care ai ce învăţa, femei care te inspiră şi te motivează... Cunoscându-le, ajungi la ideea că, dacă ele au putut, înseamnă că şi tu ai fi putut sau vei putea... să ai o carieră, să conduci o afacere, să arăţi totdeauna impecabil, indiferent de vârstă şi circumstanţe etc., dar cel mai important – să ai o familie frumoasă, în care să se oglindească chipul tău de femeie, soţie şi mamă. Cam astea mi-au fost gândurile, când am cunoscut-o pe Aliona Verdeş-Tanase.  

Povestea Alionei este povestea unei femei puternice, calculate şi raţionale. A învăţat lecţia vieţii din mers. E în firea ei, o recunoaşte şi singură. „Sunt o persoană colerică, născută în zodia Berbecului şi în anul Taurului. Am două rânduri de corniţe şi multă forţă, pentru a înfrunta viaţa, aşa cum este ea”. 

 Până la 30 de ani, a făcut studii, a pus bazele unei afaceri, a călătorit şi a investit în propria persoană. Un an mai târziu, şi-a înfiinţat o familie şi, cum e şi firesc, a rămas însărcinată. Noutatea că va deveni mămică a luat-o pe nepusă masă. Îşi dorea mult copii, dar vestea oricum o năucise un pic. În clipa când ţinea în mână testul cu două liniuţe roşii, nu ştia că soarta avea chef şi de „năzbâtii”. La ecograf, urma să afle că, de fapt, sub inima ei se zbăteau... altele două, mai mici. „Nici acum, nu pot uita cele două punctişoare negre, de pe ecranul ecografului, care pulsau”. S-a bucurat enorm şi atunci când i s-a spus că feţii se dezvoltau în placente diferite.

A avut o sarcină ultra-uşoară şi fără probleme. Chiar a reuşit să se complacă în acel nou rol pentru ea, care i-a dat un plus de feminitate. Iar bebiţele din burtică au fost atât de cuminţele, încât i-au permis să îşi continue viaţa obişnuită: afaceri, călătorii, şofat. Apropo, de volanul maşinii s-a despărţit abia la uşa maternităţii.   

Recunoaşte, cu mâna pe inimă, că a perceput maternitatea mai târziu, decât în clipa când şi-a ţinut în braţe, pentru prima dată, fetiţele. În momentele de atunci, fusese cuprinsă, mai degrabă, de panică, în faţa celor două ghemuleţe, care deja îi solicitau toată dragostea şi atenţia de mamă. La fel, a fost şi cu soţul.

Prima dilemă privind creşterea şi educaţia fetiţelor nu a întârziat să apară, dar a fost una plăcută: alegerea numelui pentru una dintre gemene. Daniela, care se născuse la câteva minute după sora ei, îşi „alesese” prenumele încă din burtică. Era foarte activă şi, cu câte un ghiont de picioruş, o trezea pe mama, semn că îi era foame sau că se plictisise. Aliona a decis să o numească în cinstea unei prietene, care, la fel, e extrem de activă şi, ulterior, i-a devenit nană micuţei. Pentru fetiţa mai mare, proaspeţii părinţi au perindat, în memorie, toate paginile din cărţile cu nume, ca, într-un final, ambii să opteze pentru Gabriela.   

Daniela şi Gabriela sunt atât de diferite, încât nici nu ai crede că sunt surori. Cea mai mare, Gabriela, este blonduţa pe chipul ei se citeşte oricând blândeţea. E extrem de feminină, cuminte şi manierată. Gaby este copilul care are mereu nevoie de sprijinul şi susţinerea celor apropiaţi. Daniela e reversul medaliei. E un scăpărici de fată cu caracter de băiat. Mereu pusă pe şotii, rebelă şi introvertită, este interesată de maşini, de orice calibru şi are orişicând teme de discuţie cu tata (se vede că orgoliul bărbătesc al familiei Verdeş a fost, cât de cât, împăcat). „Toţi, care mă cunosc, afirmă că îi acord mereu atenţie Gabrielei. Îmi iubesc ambele fetiţe la fel de mult. Dar, ca mamă, încerc să o ajut pe Gabriela, pentru că are mai multă nevoie de mine, de sfatul meu, de aprobarea mea, în diferite momente. Daniela este foarte descurcăreaţă. Are iniţiativa în mâna ei, în orice situaţie, şi, astfel, sunt mai sigură de ea. Copiliţele mele sunt diferite, deşi le educ pe ambele la fel.”

De fapt, educaţia gemenilor este mult mai complexă decât pare, la prima vedere. E definiţia unei mame cu gemeni şi cu facultatea de psihologie şi pedagogie în spate. De aceea, a luat, din start, o abordare corectă. Educaţia moral-spirituală i se pare cea mai bună metodă, chiar dacă asta presupune minute sau chiar ore de explicaţii, în locul pedepsei fizice.

„Din păcate, lumea în care trăim ne robotizează, ne privează de ce avem mai scump – timpul dedicat familiei şi copiilor noştri, din cauza goanei după bani. Am ajuns să înţeleg un adevăr crud, cum spunea cineva: copiii sunt asemeni unui bumerang, investiţiile, pe care le faci pentru ei, mai târziu, se întorc la tine. De aceea, sunt gata să petrec împreună cu fetele mele ore în şir, să discutăm, să tragem concluzii împreună, în locul unor decizii dure”.

Asta îi permite să aibă o relaţie foarte frumoasă cu fetele ei. Deşi este ocupată peste măsură, Aliona îşi găseşte timp pentru a le duce la orele de dans şi vocal. „Dumnezeu mi-a dat nişte fete talentate. Gabriela are o voce foarte frumoasă, iar Daniela merge în degete – de când se ţine minte – şi se visează balerină. Au şi câteva apariţii televizate. Încă nu au reuşit să adune în palmaresul lor victorii mari, întrucât sunt la început de cale, dar ştiu că ce e frumos pentru ele abia urmează”.

Aşa va fi – am citit asta în ochii Alionei. „Muzica şi dansul sunt un hobby pentru alinarea sufletului, dar nu o pârghie care să te îndrume în viaţă. Îmi doresc să le pot oferi o bază educaţională, în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, seară de seară, din răsputeri, încerc să găsesc câteva ore libere, ca să le ajut la pregătirea temelor de acasă, să verific şi să le explic acolo, unde nu au înţeles materia. Deviza mea pentru fete este: studii de calitate, restul depinde de dânsele. Şi când spun asta, mă refer la faptul că fetele mele nu vor primi totul de-a gata, de la noi. Ele trebuie să înveţe a se realiza în viaţă”.

Astăzi, după opt ani de la naşterea fetiţelor, sentimentul matern a copleşit-o, odată şi pentru totdeauna. Aliona recunoaşte că a devenit de nerecunoscut, nu doar pentru cei apropiaţi, ci chiar pentru ea. O afectează emoţional orice plâns de copil străin, pe ea, cea care anterior nu prea avea treabă cu picii.

„Eram încă la maternitate cu fetele mele. Şi tot în secţia ceea, la capătul coridorului, se afla un salon cu copii abandonaţi. Erau patru la număr: băieţei şi fetiţe, de câteva zile, găsiţi pe pragurile maternităţii sau la urnele de gunoi. Erau mici şi neajutoraţi, neîngrijiţi şi mereu flămânzi. Am crezut că mi se rupe inima, când i-am văzut, pentru prima dată. M-a chinuit, câteva zile, întrebarea cu ce i-aş putea ajuta. Şi, pentru că nu puteam să le acord atenţie şi dragoste, am decis măcar un ajutor financiar să le ofer. Am cumpărat pentru micuţi absolut totul – de la biberoane până la haine, scutece şi alimentaţie artificială, pentru câteva luni înainte. Cât timp am stat în maternitate, am mers regulat, pentru a verifica dacă sunt schimbaţi şi hrăniţi la timp. Din păcate, legătura noastră s-a rupt, în clipa în care am plecat acasă, dar nădăjduiesc că toţi patru au parte de familii adevărate şi de dragoste necondiţionată.”

De atunci, actele de caritate au devenit o necesitate pentru Aliona. Nu şi-a făcut un scop din asta, dar nici nu le mai ţine minte numărul. Totuşi câteva i-au rămas întipărite în memorie. „Am avut o discuţie despre copii cu nişte mame. Şi una dintre ele mi-a povestit de traiul deplorabil al copiilor din orfelinatele din raioane. Dacă pentru cei din capitală, situaţia este cât de cât acceptabilă, în raioane, e tristă de tot. Atunci am mers în unul dintre aceste internate. Plângea inima în mine, când i-am văzut. Am deschis uşa unei clase şi i-am întrebat pe copii de ce aveau  nevoie. Mi s-a spus că de hăinuţe şi de încălţăminte sportivă. Am mers şi le-am procurat. Altă dată, am fost în vizită la un internat din capitală, pentru care am procurat prăjituri, dulciuri, orez, hrişcă, paste făinoase, dar şi alte produse alimentare.”

Aliona e un model demn de urmat nu doar pentru fiice, ci şi pentru oricare dintre noi. Or, carisma, inteligenţa, receptivitatea şi înţelepciunea de care dă dovadă te cuceresc şi te motivează să vrei să fii mai bun. Este femeia care îşi merită, pe bună dreptate, calificativul de mamă de succes...

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 9 (68) din 2013