Eugenia Andrieş-Carabut: Eva e muza mea

Eugenia Andrieş-Carabut e un nume notoriu în lumea muzicii şi asta după ce a scris texte şi a compus melodii pentru piese care au devenit ulterior hit-uri, cântate atât de interpreţii autohtoni, cât şi de cei din România. Pentru cei care nu prea au tangenţe cu muzica, v-o prezentăm pe Eugenia Andrieş-Carabut, prin cumul, soţia membrului formaţiei ProBahus, Vitalie Andrieş, textieră, compozitoare, dar, cel mai important, mămica unei fetiţe extraordinare pe nume EVA.

Se pare că ascensiunea sa pe plan profesional nu cunoaşte niciun declin. Secretul? Nu există! Eugenia este femeia care crede în destin şi în faptul că succesul este rezultatul unei familii împlinite. Are zeci de sarcini planificate zilnic, dar cea care stă în fruntea listei este minunea ei de fetiţă, EVA, despre care urmează să vorbim în acest articol.

„Însărcinată” am fost şi până a afla că voi aduce pe lume un copilaş, cu griji de a-mi construi frumos viaţa, aşa cum o vedeam eu. Nu din spusele rudelor, nu din filmele recomandate, ci aşa cum mi-o închipuiam încă din copilărie. Viaţa, în care am visat să am o fetiţă, căreia să-i pun numele EVA, o fetiţă care să-mi semene nu doar fizic, ci şi spiritual. Zis şi făcut! Mi-am dus „sarcina” până la capăt: mi-am întemeiat o familie, mi-am aranjat o casă, mi-am construit o carieră şi, în sfârşit, am pus în aplicare planul ,,doua liniuţe roşii”.

Am aflat că sunt însărcinată înainte să-mi fac testul de sarcină sau, mai bine zis, „testele”, fiindcă, pur şi simplu, am simţit. Nu am visat nimic cu o noapte înainte, nici nu aveam anumite stări care să mă anunţe că aş putea fi însărcinată, nu mi-a spus nimeni că m-am schimbat în vreun fel anume, doar am simţit şi atât. Ei, bine... mi-am dorit totuşi o confirmare a trăirilor mele din acel moment. Aşa că am mers imediat şi mi-am procurat un test, pe care l-am ţinut încă o zi ascuns în sertarul din dormitor. Mi-am oferit un pic de timp, ca să realizez că, în sfârşit, am ajuns în acel unic moment când trebuia să fac un test de sarcină. Nu simţeam pământul sub picioare, eram parcă într-o altă lume, o lume roz, nu ştiu de ce. Am simţit că bebele va fi fetiţă.

A doua zi, mi-am făcut testul, care mi-a arătat acele două liniuţe (test, pe care îl păstrez până în prezent). Au mai urmat şi altele, aşa, de ,,joacă”. Îmi spuneam în gând: ,,Hai, să încerce vreun test să fie negativ, ca să vedem cine râde la urmă”. De fapt, mi-a fost de ajuns primul şi ultimul test din viaţa mea, care mi-a schimbat turnura sorţii la câte vreţi voi grade. Prima mea reacţie nu o pot descrie în cuvinte! Cine a trecut prin acest sentiment – ştie! Iar cine va trece – va afla...

Familia mea a aflat despre faptul că sunt însărcinată abia peste o lună. Primul lucru pe care mi-am dorit să-l fac a fost să organizez o „surpriză” la propriu, pentru toată familia, mai ales, pentru soţul meu, care observase, în ajun de anul nou, că eram agitată şi emoţionată şi mă tachina cu tot felul de întrebări. Surpriza a fost minunată pentru toţi. Soţul meu a găsit sub brad un cadou special, împachetat frumos şi anume testul de sarcină, pozitiv. În timp ce eu îmi rodeam unghiile de emoţii, el a ridicat de sub brad „cadoul”, m-a privit, m-a luat în braţe, m-a sărutat, iar acea avalanşă de emoţii ne-a făcut pe amândoi să scăpăm câte o lacrima de fericire. Ne-am dorit copilul foarte mult şi a venit în vieţile noastre exact când trebuia. Ceilalţi membri ai familiei au aflat pe rând, astfel, am prelungit ,,sărbătoarea”.

Primul lucru pe care l-am întreprins, după ce am aflat că eram însărcinată, a fost ecografia. Asta pentru că anume aşa procedează o mămică responsabilă! Emoţiile erau la fel de mari. Iar după ce mi s-a confirmat, a mia oara, că voi avea un bebe, am mers prin magazine... Nu ca să fac cumpărături, ci, pur şi simplu, să mă uit la rochiţe şi fundiţe. Chiar dacă nu ştiam încă exact sexul copilului, eu simţeam că viaţa mea avea să fie luminată anume de o fetiţă.

M-am schimbat... mai mult fiziologic, căci, în rest, am continuat să lucrez, să-mi desfăşor toate activităţile mele profesionale. Nu am stat nicio clipă degeaba în timpul sarcinii, ba, din contra, lucram cu şi mai multă dorinţă, mă simţeam mult mai responsabilă pentru bebele din burtică. Cu cât înaintam în această stare nouă şi interesantă, se schimba nu doar alimentaţia, ci şi vestimentaţia. Am lucrat până în ultima zi de sarcină, deşi îmi era deja mult mai dificil să merg din cauza edemelor şi burticii, care nu mă mai lăsa să fiu la fel de activă ca anterior. Îmi amintesc că am acordat un interviu unui post de televiziune chiar cu o zi înaintea naşterii.  Vitalie era foarte îngrijorat să nu înceapă travaliul în direct. Am lucrat intens în timpul sarcinii, am fost mai inspirată ca niciodată. Am pus pe roate propriul studiou de producţie şi am realizat o grămadă de lucruri frumoase: concerte, premii, afaceri, deplasări la o casă de copii, invitaţii la emisiuni, piese noi. Nu am simţit, nici pentru un moment, că greutăţile din ultimele luni îmi erau o povară... a fost cel mai frumos sentiment să-mi duc puiul aproape de inimă. 

Deja în stadiul în care se putea aprecia sexul copilului la ecografie, nu mai aveam niciun dubiu că voi naşte o fetiţă, o mică prinţesă. Îmi doream prea mult această minune şi nicio clipă nu m-am îndoit că aşa va fi.

Ca o mămică exemplară, dar, mai cu seamă, responsabilă, mergeam la medic exact atunci când trebuia. Am respectat toate examenele medicale şi toate sfaturile care mi s-au dat. Nu am fost o graviduţă fanatică, care să exagereze cu consultaţiile sau medicamentele. Evident, aveam grijă ce mănânc, dar nu am ţinut diete speciale şi nu am făcut sport pentru gravide, eram destul de activă în timpul sarcinii şi mâncam ca şi înainte, sănătos!

Am ştiut dintotdeauna că vreau să nasc natural. Nu am absolut nimic de spus mămicilor care aleg să nască prin cezariană, fiecare îşi cunoaşte corpul mai bine şi alege exact metoda pe care o consideră mai potrivită pentru copilul său. În acest caz, nu se dau sfaturi, nu se judecă, nu se asumă responsabilităţi străine. E ceva intim pentru fiecare femeie. Eu am născut natural, aşa mi-am dorit şi aşa a vrut Dumnezeu. A fost un moment extraordinar, divin, aş spune, când mi-am văzut pe piept fetiţa sănătoasă şi frumoasă, uitându-se la mine cu ochişorii ei mari şi cu părul foarte lung.

Atunci când am avut primul contact direct cu micuţa care m-a tot ghiontit nouă luni de zile în burtică, am uitat de durerile mari şi de toate momentele neplăcute care m-au distrus psihologic chiar în ziua în care trebuia să nasc. Nu aş vrea să umbresc acest articol frumos despre cele mai minunate şi frumoase amintiri şi trăiri din viaţa mea şi ale oricărei mămici, aş vrea ca viitoarele mămici să se protejeze de incidente neplăcute. Contează foarte mult să nu te dezamăgească medicul în care ai toată încrederea şi să se stabilească împreună clar anumite momente. Eu am avut marele nenoroc să mă încred în responsabilitatea unui medic, care m-a supravegheat pe tot parcursul sarcinii, dar care a plecat la mare, chiar în ajun să nasc şi m-a lăsat pe mâini străine. Norocul meu şi al micuţei mele a fost că suntem ambele încăpăţânate şi puternice şi împreună am reuşit să trecem peste „neplăcerile” apărute.  

Naşterea în sine a fost capitolul cel mai deosebit din viaţa mea. De-a lungul anilor, am avut diverse evenimente atât private, cât şi publice. Am trecut de obstacole, momente neplăcute, m-am bucurat şi de realizări demne de laudă, dar naşterea nu se poate compara cu nimic. Nici travaliul de 12 ore, nici durerile prin care trece o femeie când aduce pe lume un copil, nici unii medici, uneori iresponsabili care te stresează şi mai mult, în acel moment, nici amintirile urâte sau frumoase… nu mi-au putut umbri momentul în care mi-am văzut prinţesa.

Primul gând a fost: ,,E aşa cum mi-am imaginat-o, e fetiţa mea – EVA”. În acel moment magic, eram cea mai fericită mămică, pentru că am adus pe lume o fetiţă sănătoşică şi frumuşica. Nu, nu exagerez deloc.

Iar acum, când EVA a trecut pragul celui de-al doilea an de viaţă, pot confirma şi faptul că este şi cea mai deşteaptă. Alături de mine, la naştere, a fost soţul meu – care stătea la uşă foarte emoţionat, nerăbdător şi curios să-şi vadă şi el fetiţa – şi mama mea, care a asistat şi m-a încurajat, m-a îndrumat chiar mai mult decât medicii. Anume ea a fost martorul la prima mea întâlnire cu fetiţa, ea a făcut şi primele fotografii, imortalizând acele momente minunate când eu şi copilul meu ne-am privit în ochi, ne-am atins mâinile, ne-am făcut primele declaraţii de dragoste mamă-fiică. Atunci am citit în privirea fetiţei mele bucuria că şi ea, în sfârşit, şi-a văzut mămica, care i-a cântat  şi a mângâiat-o, timp de nouă luni. Nu mai văzusem, până în acel moment, bebeluşi care să aibă părul atât de lung şi negru, care să aibă ochişorii atât de mari şi frumoşi şi care să zâmbească chiar din prima clipă, după naştere. Aveam un sentiment care nu se descrie în cuvinte. Am plâns de fericire, căci de durere am uitat să plâng.

Numele prinţesei mele pot zice că i-a fost predestinat. Eu ştiam, încă de mică, de atunci când mă jucam cu păpuşile că voi avea o fetiţă, care se va numi EVA. E un nume foarte frumos, fără nicio tentă religioasă, în viziunea mea, e pur şi simplu numele potrivit. Predestinat este şi pentru faptul că numele EVA conţine iniţialele numelor noaste – (E)ugenia, (V)italie (A)ndrieş, iar întâmplarea sau destinul a vrut ca această coincidenţă să fie una semnificativă. Nu întâmplător denumirea studioului nostru este tot EVA Production.

Prima zi din viaţa mea în rolul de mămică a fost, cu siguranţă, cea mai frumoasă, dar şi cea mai obositoare. Eu le-am lăsat pe toate în urmă şi tot ce mai conta pentru mine din acea zi a fost fetiţa mea. Ne cunoşteam, ne atingeam, comunicam prin toate metodele posibile, ne învăţam să trăim deja una pentru cealaltă. Eu încercam să fiu cea mai grijulie, învăţam, pas cu pas, o altă meserie, de mămică. Nu am vrut categoric să citesc şi să învăţ anumite lucruri din internet, pentru că sunt convinsă că cea mai bună şcoală e cea pusă în practică.

După cinci zile, petrecute la maternitate, ne-am externat foarte emoţionate. Acasă era totul pregătit, avusem grijă de asta încă din timpul sarcinii. Am ţinut să nu-i lipsească Evei absolut nimic. Mi-am dorit să fie un copil răsfăţat, în măsura posibilităţilor şi a bunului simţ. Acasă pe Eva o aşteptau pătucul, jucăriile, odaia frumos amenajată, dar, mai ales, căţeluşa noastră LALA, care a acceptat foarte bine noul membru al familiei (până a se naşte EVA, ea era răsfăţata casei şi „copilul meu”).

Primul an de viaţă a fost plin de responsabilitate. Pe alocuri, a fost curios, uneori haios, alteori cu lacrimi, dar foarte frumos. Am descoperit în mine puteri pe care nu le aveam. Oboseala îşi spunea cuvântul, dar eram foarte motivată pentru fetiţa mea. Nu mă oprea nimeni şi nimic să-i creez copilului mereu o atmosferă pozitivă în casă. Multe s-au întâmplat, dar instinctele materne nimeni şi nimic nu le poate învinge. Eram ca o leoaica pentru puişorul meu.

Unul din motivele care m-au făcut să sufăr foarte mult era „furia laptelui” şi faptul că nu am putut să-mi alăptez copilul un timp mai îndelungat. Intrasem în depresie, fiindcă îmi doream să-i ofer fetiţei mele tot ce-i mai bun, dar, din păcate, am putut să o alăptez pe EVA doar 2 luni. Au mai fost şi durerile de spate, nopţile nedormite, dar nicio stare proastă nu mai contează, atunci când copilul tău îţi zâmbeşte. Mi-am văzut odoraşul, zi de zi, crescând frumos, am savurat fiecare moment, din aceşti primii doi ani de viaţă, şi sunt foarte mândră de fetita mea şi de mine.

Am scris şi un cântecel pe care l-am dedicat EVEI. Este un cântec de leagăn, compus încă pe când fetiţa mea era în burtică şi ţin foarte mult la el, fiindcă este scris doar pentru ea.

La serviciu, am revenit foarte repede, dar în niciun caz nu m-am detaşat de fetiţa mea. Lucram un pic şi imediat o pupam, de o sută de ori, ca să nu creadă că mămica nu are timp pentru ea. La început, lucram acasă, după care, încet-încet, mi-am reluat activitatea şi în studio. Când EVA dormea, eu munceam, iar când se trezea, mami era alături, pregătită cu de toate. Nu am vrut să o scap nicio clipă din vedere. Dar pentru că viaţa profesională te solicită mereu şi trebuie să i te dedici, ca să rămâi pe val, EVA stătea cu bunicile, atunci când eu îmi respectam obligaţiunile profesionale. Era foarte dificil, chiar şi câteva ore, să fiu în altă parte decât lângă fetiţa mea. La început, a fost un pic mai complicat să realizez piese noi, să am noi colaborări, să mă concentrez, în general, asupra lucrului, fiindcă gândurile mele erau ocupate doar de EVA.

Acum prinţesa mea merge deja la grădiniţă şi e fetiţă bravo, cât timp mami şi tati câştigă bani pentru bomboane.

În ce o priveşte, talentul cred că l-a moştenit de la părinţi. EVA are auz muzical bine dezvoltat pentru vârsta ei, are simţul ritmului, intervalele le percepe foarte bine. Ba mai mult, deja are pianul ei micuţ, la care cântă cu ambele mânuţe şi nu doar cu un degeţel. Foarte repede memorizează orice cântec şi-l fredonează corect nu doar ca bază melodică, ci încearcă să descifreze şi versurile. Fetiţa mea e foarte muzicală, doar că îşi demonstrează capacităţile numai atunci când vrea ea. Apropo, la doar un an şi nouă luni, la data de 1 iunie, EVA şi-a avut debutul scenic, alături de tatăl ei. A fost ceva nemaipomenit, pentru toţi trei.

Deşi poate sună absurd sau dur, dar copii nu-mi mai doresc. Visul meu e deja realizat. Mi-am dorit doar o fetiţă, iar EVA face cât zece. Consider că, pentru început, am învăţat destule în această postură nouă pentru mine. Cert este faptul că rolul meu de mamă este abia la început de cale. Urmează să descopăr multe şi sper să fie doar trăiri frumoase, alături de fetiţa mea, şi de familie, în general.

Text: Natalia Bodiu

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 9 (68) din 2013