Oxana Munteanu: răscolind trăiri şi amintiri...

Oxana Munteanu: răscolind trăiri şi amintiri...

Am „prins-o” la o răspântie de drumuri. Proaspăt revenită din Strasbourg, unde a locuit împreună cu familia în ultimii patru ani, trece printr-o perioadă de tranziţie şi readaptare la modul de viaţă de până la plecare, iar chipul îi trădează un amalgam de sentimente şi trăiri sufleteşti... Este fericită, nerăbdătoare, plină de idei creative, melancolică...

Deşi atunci când am iniţiat acest articol, eroina mea era încă la mii de kilometri depărtare, la Strasbourg, aceasta nu m-a împiedicat să o cunosc. Oxana Munteanu este o femeie împlinită şi împăcată cu sine şi cu toată lumea din jur, exact aşa cum a scris chiar ea pe pagina sa de blog „Kasandruţa” „... creativă, mereu ocupată cu casa, copiii, prietenii, planificatul viselor, grija zilei de mâine, am multe în cap, chiar şi atunci când ai crede că nu mai e nimic de făcut.” Dar mai bine să o lăsăm pe ea să vorbească, despre familie, copii şi cifra magică 3, despre soţ, despre Strasbourg şi revenirea acasă, dar şi despre multe altele...

„Viaţa mea de până la Strasbourg a fost un permanent dute – vino, la fel ca a tuturor moldovenilor, care vor să le reuşească pe toate. Am absolvit Universitatea de Medicină „N. Testemiţeanu”, Facultatea de Stomatologie, apoi mi-am deschis un salon de frumuseţe cu o denumire frumoasă - „Roses”, situat pe str. Puşkin, dar şi un cabinet stomatologic în care am activat în calitate de medic stomatolog.

Tot Chişinăul mi l-a scos în cale pe cel care urma să îmi devină soţ. Spun asta nu de dragul vorbelor frumoase. Despre Victor pe scurt – expert în drepturile omului, a fost diplomat în cadrul Consiliului Europei etc. Face paraşutism şi tenis de performanţă. Este pasionat de medicină şi gătit de bucate. Scoate doar creaţii gastronomice din bucătărie, ştie să combine produsele în aşa fel, încât îţi lasă gura apă.

La întrebarea ta, cine este el pentru mine – îţi spun cu certitudine că este unica persoană din viaţa mea, care mi-a provocat cele mai puternice emoţii de până acum. Intre noi doi, este o simbioză, care îmi place la nebunie, ştim să ne completăm unul pe celălalt, ştim să ne ascultăm şi să ne auzim, ştim să învăţăm unul de la altul...

Alături de el, aş fi gata să mai nasc încă unul, sau chiar doi copii, şi mă bucură enorm faptul că dorinţa de a avea mulţi copii, în cazul nostru, coincide. Ne place să petrecem timpul cu copiii noştri, să-i luăm peste tot cu noi şi cât mai mult timp să investim în educaţia lor, iar odată cu ei, şi a noastră, pentru că, la rândul nostru şi noi învăţăm multe de la ei. Avem norocul să avem copii frumoşi şi cuminţi, uşor modelabili, cum îi place lui Victor să spună. De regulă, picii încearcă să repete tot ceea ce fac maturii, din acest motiv şi noi suntem foarte atenţi cu ei şi încercăm să le dăm şi arătăm tot ce este mai frumos în lumea asta. Citisem pe undeva o frază care mi-a plăcut: „important e să creşti copilul un om bun, căci restul se învaţă la universităţi”. Aceasta încercăm să facem şi noi. Week-enduri-le în familia Munteanu sunt foarte aşteptate şi preţuite, pentru că este timpul pe care ni-l facem noi împreună. Seara, după ce copiii pleacă la somn, noi rămânem să ne petrecem timpul în doi, încercăm să analizăm comportamentul copiilor, să vedem unde greşim, unde şi cum se poate de corectat. Până la momentul de faţă ne-a ieşit totul foarte bine, noi suntem fericiţi de ce copii avem.

3 Martie – o zi care a devenit pentru mine şi Victor cea mai frumoasă zi din an! De ce? Datorită acestor trei copii frumoşi, care au decis să se nască în aceeaşi zi, doar cu ceva diferenţe de ani. Boris, Olivia şi Robert – trei copii, născuţi pe data de 3 în luna a 3-a ! Acest 3 este Lumina! Dragostea! Fericirea! familiei noaste.

Boris are opt ani şi este un băieţel blând şi săritor la nevoie. Este primul care „răspunde” la lacrimile lui Robert. Este foarte pasionat să descopere lumea şi citeşte cu nesaţ cărţi despre planete, vulcani, dinozauri, etc. Visul său mai recent este să devină om de ştiinţă. Aproape în fiecare seara la cină îl roagă pe Victor să-i povestească despre savanţi celebri şi descoperirile acestora, aşa că îi avem „în meniul” cinei şi pe Isaak Newton, Alfred Nobel, Pierre şi Marie Curie, Stephen Hawking, Elon Musk, etc.

În Franţa a fost elev la Şcoala Europeană din Strasbourg şi era unicul elev din clasă care ştia să citească. Pentru că în Moldova lucrurile stau un pic diferit la capitolul învăţământ, odată revenit acasă, Boris are multe de recuperat. Este elev în clasa a II-a la liceul Prometeu şi, pentru ca să ajungă la nivelul colegilor săi, uneori stă şi până la miezul nopţii cu cartea în mâină. Dar e ambiţios din fire şi îi calcă pe urme pe colegii moldoveni. Nouă nu ne rămâne decât să ne mândrim cu succesele sale.

Olivia a venit pe lume la Strasbourg. Are trei ani şi este al doilea omuleţ care s-a născut în familia noastră la data de 3 martie. Ce pot să spun despre Olivia? Este opusul lui Boris – băieţoasă, neînfricată, se joacă cu maşinuţe, face tumbe, este foarte sigură de sine şi de dorinţele sale.

Ţin minte că în primul trimestru de sarcină am avut o călătorie împreună cu Victor în SUA. A fost ceva foarte încărcat, dinamic şi extenuant, chiar ne-a prins şi uraganul Irène la New York, poate din acest motiv Olivia este o fetiţă foarte energică, sportivă şi curajoasă. Necătând la diferenţa de vârstă de cinci ani, ei se împacă foarte bine şi ştiu să partajeze jucăriile. Olivia tot timpul are grija fratelui mai mare: dacă are ceva gustos – neapărat se va împărţi cu Boris. E mai puţin gingaşă cu noi, însă lui Boris îi spune mereu cât de mult îl iubeşte.

În Moldova le duce dorul prietenilor din Franţa şi aşteaptă cu nerăbdare să meargă la o grădiniţă de aici. Se trezeşte în fiecare dimineaţă odată cu Boris, se îmbracă şi aşteaptă lângă uşă să o ducem şi pe ea la grădiniţă, „la grădiniţa ei”. Olivia vorbeşte româna şi franceza la fel de bine şi merge la grădiniţa nr. 215, unde îi place foarte mult, „pentru că sunt mulţi copii”.

Mezinul Robert e un copil tare dulce, e „prince charmeur”, cum zic francezii. Mai tot timpul e zâmbăreţ, binedispus, e „steluţa” familiei noastre. Recent, am fost la Strabourg, singură. A fost pentru prima oară când nu a mers cu mine şi atunci am înţeles cât de mult îmi lipseşte, de fapt îmi lipseau toţi patru.

După primele două naşteri la aceeaşi dată, sarcina cu Robert a fost una calculată şi, în acelaşi timp, plină de emoţii, dar şi mai dificilă decât primele două. Eu, însă, am încercat să fac faţă lucrurilor, nu am cedat şi am fost destul de activă pe parcursul celor nouă luni. Evenimentele de acum un an din data de 3 martie îmi sunt adânc întipărite în memorie, de parcă s-au petrecut ieri. Chiar dacă eu nu ştiam unde voi fi de ziua copiilor mai mari, am organizat totul din timp ca să fac memorabilă această zi pentru ei. După cum bănuiam şi ne doream acest lucru foarte mult, în noaptea dinspre 2 spre 3 martie au început contracţiile. Intrasem în travaliu aşa că, dimineaţa, am luat valiza şi, împreună cu Victor, am plecat la maternitate. Invitaţii copiilor noştri au venit la ora 16.00 şi noi l-am născut pe Robert (spun noi, pentru că Victor mi-a fost tot timpul alături) la ora 17.37, exact în momentul când Boris şi Olivia îşi suflau lumânările de pe tortă. Ghemotocul de băieţel de 3800 grame astăzi leagă primele cuvinte şi zâmbeşte din toată inima.

Spuneam ceva mai devreme că ne dorim şi alţi copii. Am zis-o nu într-o doară. Planificăm în iunie să mergem în călătorie şi „să aducem” de acolo o fetiţă. Ar fi frumos să se nască într-adevăr o fetiţă pe data de 3 martie. Or, cum glumea Victor, dacă se întâmplă aşa, el promite să scrie o carte, despre cum să alegi data, luna şi sexul viitorului copil.

Am lăsat Moldova cu regrete, şi cu ideea că mai aveam atâtea de făcut aici... Am plecat din Moldova în 2010, pentru că Victor era diplomat în cadrul Consiliului Europei.  Strasbourg-ul însă, m-a întâmpinat cu braţele deschise, dar şi cu ochii căscaţi de mirare. „De vină” era stilul meu de vestimentaţie total diferit de cel al francezilor, care atrăgea toate privirile. Am avut o perioadă, când am încercat să-mi schimb gusturile vestimentare, îmbrăcându-mă mai aproape de stilul lor, dar nu mă simţeam bine, nu îmi era propriu, ca până la urmă să ajung la un numitor comun. Nu sunt adepta vreunui brand. Singură îmi desenez rochiile pe care ulterior le cos la croitor.

Acum patru ani am început să fac bijuterii hand-made, să scriu poezii, să cos goblene, să organizez evenimente şi să adun în jurul meu lume bună şi frumoasă. Numele tuturor pasiunilor, activităţilor şi hobby-urilor mele este Kasandruţa, la fel ca şi blog-ul pe care îl administrez, pe care l-am abandonat, din lipsă de timp, dar la care intenţionez să revin. Pasiunea pentru hand-made o am încă din copilărie. Eu sunt al treilea copil dintr-o familie cu cinci fete. Nu tot timpul am avut jucării şi lucruri noi personale. Ba mai mult chiar, purtam hainele de la surorile mai mari, dar dorinţa de a avea un lucru personal unic era mare şi aici eu puneam în funcţie imaginaţia şi creativitatea şi încercam să-mi fac o jucărie personalizată, sau o haină pe care o modelam. Am început să confecţionez ursuleţi Teddy Bears. Apoi, m-am aventurat în crearea bijuteriilor, pentru că îmi doream să-mi accesorizez singură ţinutele, dar nu îtotdeauna găseam prin magazine ceea ce îmi doream. Acestea au devenit din start populare în rândul prietenelor mele. Mai întâi a fost cererea de cumpărare, apoi oferta de vânzare, fapt care pentru mine a servit ca un imbold de a începe să confecţionez pentru publicul larg. Acum vreau să trec la un alt nivel, visez să fac bijuterii din furnitură de argint.

De fapt, nu creez doar bijuterii şi ursuleţi Teddy. Îmi place să realizez tot ce îmi trece prin minte – jucării pentru brad, jucării din fetru. Am realizat icoane prin metoda foliei de aur şi decupaj – aplicaţie. Sunt persoana care dacă îmi trece prin minte vreo idee, atunci încerc neapărat să o realizez.

Astăzi am o atracţie nebună faţă de lucrurile vechi. Am profitat de aflarea mea la Strasbourg şi am mers des pe la pieţele de purici (Marché aux puces) de unde am adunat tot felul de lucruşoare care mi-au căzut tronc la inimă. Am o colecţie de pălării vintage, cea mai veche datând din 1902, pe care într-o zi le voi scoate la lumina zilei. O altă colecţie este de guleraşe vintage. Am şi un guler negru din dantelă cu mărgele foarte vechi, aproximativ din 1910, pe care îl restaurez de ceva vreme. Multe accesorii pentru bijuteriile pe care le confecţionez le-am cumpărat tot de la piaţa de purici, ceea ce dă o valoare în plus bijuteriilor. Cei care iubesc anticariatul ştiu despre ce vorbesc.

Până la naşterea lui Robert eram foarte activă în ceea ce priveşte organizarea Atelierelor de Stil. Pentru cei care nu au auzit de ele – Atelierele de Stil sunt un proiect înfiinţat în decembrie 2012.

Totul a pornit de la o idee pe care am împărtăşit-o cu prietenele mele de la Strasbourg, Mihaela Şleahtiţchi, Olesea Savca, Sorina Nidelcu, Inga Mihov, Alexandra Ruse, şi Marina Lăpuşneanu. Împreună cu echipă organizam lunar întâlniri cu oameni care se bucură de popularitate, frumoşi la chip şi suflet şi de la care am avut ce învăţa: Maria Şleahtiţchi – scriitoate; Olesea Savca – creatoare de bijuterii; Tatiana Pârvu – ambasador, reprezentantă permanentă a Republicii Moldova pe lânga Consiliul Europei; Alexandru Plăcintă – caricaturist; atelier gastronomic cu Nata Albot; Zina Şofranschi – etnolog, doctor habilitat în istorie; Liliana Palihovici – vicepreşedintele Parlamentului Republicii Moldova.

Am organizat şi trei ateliere de creaţie pentru copii - de Mărţişor, de Paşte, de Crăciun. Am sărbătorit ziua copiilor împreună cu părinţii, am organizat acţiuni de caritate pentru a ajuta pe cei mai trişti ca noi.

Am revenit în Moldova pe 18 decembrie anul trecut. Şi iată sunt iarăşi la o răspântie de drumuri. Am atâtea planuri, vise, şi idei de realizat, încât simt uneori că mă sufoc sub presiunea lor... Totuşi, acasă, am schimbat priorităţile. Vreau să reiau organizarea Atelierelor de Stil aici în Moldova, dar încă nu ştiu exact sub ce formă; lucrez la pălăriile şi guleraşele vintage, fac bijuterii şi multe altele, dar pe prim plan după familie mi-am pus studiile. Am reînceput activitatea la o clinică stomatologică din Chişinău, iar paralel fac studii post-universitare aprofundate în paradontologie la Universitatea de Medicină din Strasbourg. Fac aceasta, pentru că în orice moment am putea pune mâna iar pe bagaje pentru a merge în Europa. Totul depinde de viitorul profesional al lui Victor. Deşi, eu mi-aş dori să rămân în Moldova, iar soţul, dimpotrivă, se simte mai bine în arealul european, unul dintre noi doi va trebui să cedeze în numele dragostei, a familiei, a viitorului... Până atunci însă, ne acomodăm acasă şi savurăm orice clipă petrecută împreună cu familia...

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 1 (7) din 2015

Adaugă comentariu