O mămica povestește istoria sa de naștere în contextul cazului mediatizat pe larg în ultimele zile

Cazul tinerei de 19 ani a bulversat societatea și mai multe femei au scris fie în postări aparte, fie în comentarii la materialele difuzate istoriile sale de naștere. Opiniile s-au împărțit, cam ca în orice situație: unii acuză personalul medical de toate relele, alții invers – le aduc mulțumiri pentru binele ce-l fac. Redacția Odoraș a fost contactată de o mămică, Parascovia Rodideal, care ne-a scris că dorește să-și spună și ea istoria în contextul informațiilor negative care tot apar și apar. În continuare relatăm istoria Parascoviei așa cum ne-a spus-o chiar ea.

Copilul meu doarme liniștit și pentru asta pot spune mulțumesc medicilor. Acum am timp să scriu ceea ce voiam mai demult să expun, povestea nașterii copilului meu. Am hotărât să scriu acum pentru că se discută cazul fetei tinere care a avortat și păreri sunt mii, deci am să scriu și eu pe puncte cum văd situația, mai ales că sunt farmacist și mă doare când se vorbește de rău despre medicii noștri - nu merită toți o astfel de atitudine. Noi suntem foarte pricepuți în a critica, de la distanță totul se vede mai bine în culori , le numim noi reale, dar care de fapt sunt ceea ce vrem noi să vedem și care reflectă ce avem în suflet.

Eu am născut la sfârșitul lunii iulie, așa se face că în fiecare vară la Centrul Mamei și al Copilului în această perioadă se fac lucrări de reparație, deci intenția mea de a naște acolo a eșuat, fapt despre care m-a prevenit medicul la care speram să nasc. Auzisem desigur, istorii strașnice despre atitudini inumane la nașteri, de aceea am vrut să-mi aleg un medic tânăr, cu viziuni noi și un specialist bun după toate criteriile recomandat de toți. La prima naștere te temi de tot – chiar de propria umbră, de asta vrei să te asiguri că totul va decurge bine. Astfel am ajuns la domnul Scarlat, care m-a consultat conștiincios și mi-a spus că nu reușesc să nasc până la concediul lor.

Bine, mi-am zis, am să merg la Spitalul nr. 1. Astfel cu credință în Dumnezeu, cu mare încredere în corpul meu, am chemat salvarea și i-am rugat să mă ducă la Spitalul nr.1. Am ajuns acolo când contracțiile nu erau mari ca intensitate , dar frecvente, și am putut, deci, să descopăr o lume aparte: personalul medical trăiește parcă într-o lume paralelă cu noi - ne văd, ne aud, ne consultă, dar noi suntem doar pacienți - obiecte de muncă, pe când ei sunt mașinăria pusă pe rotițe, au de completat tone de formulare, de scris mașinal răspunsuri la întrebări pe care ei le pun automat, fără prea multă empatie pentru că ei fac asta la fiecare 5 minute - este un conveier care funcționează de ani buni și care poate scârțâie pe alocuri, dar care nu poate fi înlocuit pentru că vor veni alte mașinuțe, care se vor supune sistemului.

Ei bine, am putut să văd medici obosiți, asistente medicale amabile, dar care sperau la o remunerare, utilaj destul de învechit , dar care făcea tot posibilul ca să funcționeze. Eu nu am avut vreo înțelegere cu vreun medic, am zis că voi naște la medicul de gardă pentru că aveam încredere în specialiștii de acolo și având parte de un travaliu ca la carte de vreo 17 ore, am putut să „mă bucur” la maximum de ele. Toată lumea de acolo a fost amabilă cu mine, pentru că nici eu nu prea am făcut mofturi (era dureros ca naiba, dar știam ce mă așteaptă, doar nășteam un copil, nu culegeam floricele), deci mie personalul mi s-a părut atent și grijuliu chiar destul de răbdător având în vedere fluxul de paciente ce era atunci.

Mi s-a explicat ce trebuie să fac și cum să respir, au fost acolo să mă stropească cu apă și să mă țină de mână, mi-au salvat copilul când era riscul să rămână fără oxigen, au vorbit frumos cu mine deși eu nu prea le ascultam sfaturile și mi-au explicat importanța acțiunilor mele pentru copil. Am avut parte de o experiență frumoasă cu ajutorul lor și chiar am spus că avem cei mai buni doctori, la care ei au zâmbit. Nu mi-a cerut nimeni remunerare, nu au stat cu mâna întinsă, și-au făcut lucrul cum știau ei mai bine și le mulțumesc d-lui Andrei Anatolivici, nu țin minte numele de familie, și doamnei Claudia – moașa.

Acesta este cazul meu fericit, pentru că până la urmă să aduci pe lume un copil e o minune la care asistă și medicii, și moașele, însă aceasta trebuie să fie o regulă și nu o excepție, atitudini normale trebuie să aibă fiecare și să nu ne mai mire acest lucru. Avem ce avem pentru că la noi nu se face accent pe relația cu pacienții , nu se educă empatia și omenia în medici. Ne învață cum să tratăm bolile, dar nu oamenii.

Cât despre femeile-asistente-doctorițe care strigă și jignesc, mie mi-i milă de ele - sunt cele la care s-a strigat la rândul lor și ele cred că asta e o normalitate, au uitat că sunt femei, au uitat că atunci când naști, nu țipi din capriciu sau pentru că așa fac toate, ci pentru că te DOARE, au uitat să fie Femei - fie sunt prea obosite ca să mai observe durerea aproapelui, fie sunt pietrificate de atâția ani de mașinărie.

Vinovat se face sistemul - într-o lume unde medicul este remunerat în conformitate cu calitatea serviciilor și numărul pacienților se va tinde la calitate mai bună ca să atragă pacienții. La noi medicul știe că de lucru are , cineva în buzunar o să lase ceva, salariu o să primească și dacă îl primește e prea mic pentru a fi satisfăcut, or, un medic odihnit, satisfăcut de condiția pe care o trăiește, va fi cu mult mai eficient decât unul care aleargă la câteva job-uri ca să supraviețuiască.

Astfel avem toți de gândit, fiecare din noi se face vinovat pentru ceea ce trăim, și dacă te comporți civilizat cu personalul medical sunt șanse să dai peste omenie și comportament adecvat. Pe de altă parte, fiecare medic trebuie să explice pacientului ce îl așteaptă, să-i spună despre posibile reacții adverse, dureri, neplăceri, afecțiuni psihologice, trebuie să învățăm să comunicăm noutățile tragice și grele.

Dragi studenți mediciniști, frecventați orele de etică și deontologie și luați în serios acest aspect, ca aceste norme să nu rămână doar pe hârtie , ci să fie aplicate! Eu am născut la o vârstă când eram destul de informată despre ce mă așteaptă și oricum am fost nepregătită – nu poți să te pregătești total, îmi imaginez totuși, ce a avut de suferit o copilă de 19 ani - un avort este o durere enormă pentru că mama își simte copilul din prima zi și dacă îl pierde nu-l mai uită!

Foto simbol: ponaroshku.ru