Semnele care ne indică faptul că copilul nu aude bine

Auzul se poate pierde în orice moment din viaţă: în copilărie, adolescenţă sau mai târziu. Când victimele sunt copiii, depistarea timpurie înseamnă şi şanse mari de recuperare. Medicina modernă oferă o mulţime de tratamente pentru deficienţele de auz ale copiilor. De la aparate performante, care permit „protezarea resturilor de auz”, până la implantul cohlear, care poate face dintr-un copil sortit tăcerii, un om  normal. Pentru a putea fi folosite însă, este esenţial ca suferinţa auditivă să fie depistată cât mai repede după naştere.

Diagnosticul se pune după vârsta de un an

Chiar dacă se face depistarea precoce a unei probleme de auz, nu se poate cuantifica cu exactitate pragul auditiv al copilului în primul an de viaţă. Medicul stabileşte, cu ajutorul aparaturii, dacă auzul copilului este în limite normale. Copilul cu probleme poate avea deficienţe minore sau o pierderea totală a simţului auditiv. El va trebui urmărit până la vârsta de un an, când medicii vor putea stabili exact în ce măsură auzul a fost afectat.

Atenţie la semne!

Părinţii sunt cei care trebuie să fie atenţi la modul în care copilul se comportă. Medicii oferă câteva sfaturi:

– Auzul copilului poate fi testat încă din primele luni de viaţă. Dacă se produce un zgomot puternic în cameră, micuţul ar trebui să tresară sau să se trezească din somn. Dacă n-o face, ar putea avea o problemă!

– După 4-6 luni, micuţul ar trebui să întoarcă capul spre locul de producere a sunetelor.

– În mod normal, la 9-12 luni, copilul începe să articuleze cuvintele, să spună „ma-ma”, „ta-ta”, „pa-pa”. Un copil cu probleme de auz nu va scoate sunete, ci ţipete.

– După vârsta de un an, copilul ar trebui să înceapă să imite. Când îi ceri „Arată-mi urechea!”, prin imitaţie ar trebui să arate urechea, semn că a înţeles ce i se cere.

Ce cauzează deficienţele de auz?

Jumătate din hipoacuziile cu care copiii se nasc sunt genetice. Alte cauze care conduc la hipoacuzii sunt cele dobândite, precum: infecţiile bacteriene şi virale, traumatismele în zona capului, tratamentele cu aşa-zise medicamente ototoxice, precum Streptomicina, Gentamicina, Kanamicina. Otitele cronice pot afecta şi ele auzul, în diverse grade de severitate.

Tratamente posibile

În funcţie de tipul hipoacuziei şi a bolii în cauză, surditatea beneficiază de mai multe alternative de tratament. Pacienţii care au de exemplu otite medii cronice, rebele la tratamentul medical şi chirurgical sau cei care au lipsă a urechii medii sau externe, beneficiază de o proteza cu ancoraj osos (prescurtat BAHA-bone anchored hearing aid), al cărei rol este acela de a transmite sunetele amplificate direct de la urechea internă, ocolind urechea externă şi medie.

Implantul cohlear

Implantul cohlear (urechea bionică) este un dispozitiv biomedical care înlocuiește auzul natural la persoanele suferinde de hipoacuzie severă sau profundă, inclusiv de pierderea totală a auzului.

Există vârste foarte stricte la care implantul trebuie pus. În Canada, vârsta ideală este între 1 an şi 2 ani. În alte ţări occidentale se admit implanturile făcute între 1 şi 3 ani. Literatura de specialitate menţionează şi situaţii în care operaţiile au fost făcute  la vârste foarte mici (6, 8 luni). Majoritatea specialiştilor nu sunt însă de acord cu ele, pentru că până la un an nu se poate spune sigur gradul de afectare al simţului auditiv. În situaţia în care micuţul aude câtuşi de puţin (are nişte resturi de auz), medicii afirmă că acestea trebuie întotdeauna exploatate prin protezare adecvată şi nu neapărat prin metode scumpe şi „distructive” pentru ureche, cum este implantul cohlear.

 Un implant cohlear nu este ieftin, costă în jur de 25 de mii de euro.

Informații: doctorulzilei.ro

Foto simbol: gripptips.ru