Am găsit casa care ascundea cea mai mare taină a familiei mele...

M-am născut în Moldova, dar am emigrat în Marea Britanie încă în copilărie și acolo mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții mele. Veneam uneori în Moldova, dar mai mult în vizită la rudele tatălui meu, pentru că despre cele ale mamei nu știam practic nimic. Până nu demult...

Nici azi nu aș fi știut și, cu atât mai mult, nu aș fi scris această istorie dacă nu era Liviu, un bun prieten cu care am făcut cunoștință acum nu demult în Londra. El este originar dintr-un centru raional, nu departe de Chișinău (nu vreau să intru în detalii), localitate în care s-a născut și mama mea. Când a aflat asta, Liviu m-a invitat în ospeție. Eu nu am mai fost acolo vreodată, dar din spusele mamei, bunica mea, pe care nu am văzut-o niciodată, ar fi fost în viață. Eram foarte curioasă să o cunosc, dar știam că asta nu o să îi placă mamei mele. Așa că, am așteptat ca părinții să meargă pentru câteva săptămâni în Japonia, acolo unde avem o afacere de familie, și mi-am luat o mică vacanță.

Și iată-mă acasă la Liviu. Părinții lui, niște oameni minunați, m-au primit împărătește. Ca toți moldovenii, ar fi spus mama, dacă era de față. La fel de minunată era și casa lor. Acum pot spune cu certitudine că era cea mai frumoasă casă pe care am văzut-o vreodată. Iar în momentul în care i-am pășit pragul am avut așa o senzație ciudată precum că aș fi venit „acasă”. În timpul mesei am discutat, despre una, despre alta, dar gândurile mele se întorceau involunar la casa în care tocmai mă aflam. Era deosebită. Mi-au atras atenția tavanele înalte de vreo patru metri, geamurile mari și luminoase și pereții... rotunzi. Era o casă extrem de spațioasă: cu trei dormitoare, living, baie, bucătărie în stil european, un antreu larg. Ați putea spune – nimic ieșit din comun. Așa am zis și eu, dar când am aflat că a fost construită în anii 70 ai secolului trecut, când toți își clădeau căsuțe mici, parcă trase la indigo, curiozitatea mea a crescut și mai mult. Cu siguranță nu a fost construită de oricine. Doar un arhitect ar fi putut planifica până în cele mai mici detalii o asemenea capodoperă. Și atunci părinții lui Liviu mi-au povestit istoria ei...

Acum 40-50 de ani această casă era locuită de o familie tânără și frumoasă cu trei fete. Stăpânul casei într-adevăr era un arhitect, școlit la Moscova. Nicolae era mândria întregului sat, pentru că omul ar fi putut face carieră undeva în altă parte, dar el a preferat să revină acasă. Astăzi, foarte puțini și-l mai amintesc. Doar soția și fiicele (probabil) îl țin minte, pentru că moartea lui le-a dat viața peste cap. Inițial, Nicolae a dispărut. A fost chemat de urgență la Moscova, dar așa și nu a ajuns la destinație. După multe căutări, corpul lui neînsuflețit a fost găsit. 

Odată cu dispariția lui, s-a ruinat întreaga familie. Soția a încercat să își refacă viața de câteva ori, dar fără succes. A vândut casa și a renunțat la copii. Fetele mai mari au mers să locuiască cu bunica, iar pe cea mică a dus-o la internat. Și au uitat de ea. Anii au trecut, fetele au crescut și și-au croit toate un drum în viață. Cele mari s-au măritat tinerele de tot. Locuiesc în Chișinău. Vin rar de tot în vizită la mama lor. Probabil, au iertat-o. Nu și mezina, care odată cu finalizarea studiilor la școala internat, s-a căsătorit cu un moldovean, a născut o fată și a plecat în lume. Se zvonește că azi a ajuns o femeie bogată. Locuiește în Marea Britanie, dar are afaceri și în Japonia...

Abia atunci am înţeles, era vorba de casa bunicilor mei, iar „fata cea mică” era chiar mama mea.

Cu adevărat, nebănuite sunt căile Domnului. Am depănat multe amintiri în acea seară. Și chiar am plâns. Deci, iată de unde acel sentiment de acasă... Am avut un bunel genial, pe care nu l-am văzut niciodată, dar pe care l-am cunoscut prin capodopera sa. A fost o persoană unică, la fel ca și casa pe care nici un alt meșter nu a reușit să o copie. Pe bunica nu am mers să o vizitez. La ce bun? Îmi era suficient faptul că l-am „regăsit” pe bunelul...

Foto: archon.pl