Alina Smirnova, ilustrator: cărţile cer răbdare şi dragoste, la fel ca şi copiii

Mămicile care procură frecvent cărţi copiilor, probabil, au remarcat că în căsuţa tehnică a cărţuliei pe lângă numele autorului mai figurează şi alte nume, printre care cel al ilustratorului sau graficianului. Personal, după ce în mai multe cărţulii, în dreptul cuvântului pictor, l-am găsit pe-al Alinei Smirnova, şi inspirată de desenele pe care le face, mi-am propus să o cunosc eu. S-a dovedit că Alina nu este doar pictoriţă, dar mai este şi mămica unei fetiţe minunate de un anişor, pe nume Vasilisa, i-am făcut o vizită pentru a vedea cum împacă ea arta cu maternitatea.

Am găsit-o în afara oraşului. Spune că a fugit de zgomot şi îmbulzeală, pentru a fi într-o armonie perfectă cu natura, cea care îi oferă linişte şi inspiraţie. Are o casă drăguţă, plină de flori, dar mai ales de schiţe, desene, caricaturi... Casa unui adevărat om de creaţie. 

„Încă din copilărie, părinţii mei au remarcat faptul că îmi place să desenez. Din păcate, primele mele capodopere nu s-au păstrat, deşi, recunosc, sunt curioasă să le văd acum. Şi pentru că acestea îmi ieşeau din ce în ce mai bine, mama a hotărât să mă înscrie la o şcoală de pictură. Talentul meu a mers mână în mână cu stăruinţa, de aceea, nici nu ştiu când am absolvit nu una, ci două şcoli de pictură, iar după absolvire, problema unde să îmi continui studiile universitare s-a rezolvat de la sine. Am ales Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, Facultatea Design Poligrafic, specializarea Grafică.

Marea majoritate a tinerilor care au în spate o şcolă de pictură, până la urmă, se specializează în design. Eu însă am ales ilustraţia, pentru că asta mi-a plăcut să fac dintotdeauna. Prima comandă pentru ilustrarea unei cărţi a venit încă de pe vremea când eram la facultate. Autorul, un poet rus, mi-a comandat să fac ilustraţii pentru o carte de versuri, pe care el a tipărit-o ulterior într-un număr mic de exemplare pentru prietenii săi. Din păcate, nu am ajuns să ţin în mână produsul final.

După absolvirea universităţii am mers la câteva edituri, pentru a-mi oferi serviciile de pictor. Peregrinările nu au durat mult. M-am împrietenit cu Editura ARC şi de atunci a început epopeea mea de reîntoarcere în lumea copilăriei...

Până să ajungă pe rafturile librăriilor şi bibliotecilor, iar ulterior în mâinile copiilor, o carte frumos făcută cere migală, răbdare şi dragoste. Ca un copil. De obicei, atunci când primesc o comandă, înainte să mă apuc de lucru, ştiu deja care va fi calea pe care urmează să o parcurg – fie vine autorul sau editura cu ideea ilustrativă deja „bătută în cuie”, fie mi se oferă mie toată libertatea de creaţie. Desigur că îmi place mai mult când îmi pun imaginaţia la treabă...

Ilustraţia unei cărţi îmi ia circa o lună, în funcţie de complexitatea desenului, dar şi de numărul de pagini, după care desenele elaborate în photoshop. Ulterior, acestea sunt trimise la editură, unde sunt incluse în machetă. Produsul final apare peste câteva luni. 

După ce am ilustrat mai multe cărţi, Editura ARC mi-a oferit o nouă provocare, atunci când mi-a propus să elaborez din punct de vedere conceptual o carte de colorat, pentru copii de diferite vârste. Ideea mi-a plăcut enorm şi a avut cerere la public. Impresionată de idee, dar mai ales de produsul final, la scurt timp după asta în librării a apărut o nouă carte, intitulată „Desenez şi învăţ”. Este vorba de o carte cu paginile laminate,  în care copiii se pot juca şi, în acelaşi timp, învăţa diferite tehnici de desen. Nu mă opresc aici, pentru că acum lucrez la o nouă carte, de data asta după o nouă tehnologie, cu ajutorul căreia copiii vor învăţa alfabetul.

Activitatea mea profesională mi-a lăsat totdeauna loc pentru viaţa personală. Ba mai mult chiar, mi-a schimbat un pic priorităţile şi modul de a vedea şi a percepe lumea. Am decis împreună cu soţul meu, Sergiu, să schimbăm viaţa tumultuoasă de la oraş pe cea de la sat. Ne-am mutat în vila părinţilor, o căsuţă mică cu vedere la lac, nu departe de Chişinău.

Aici am toată liniştea din lume pentru a picta, pentru a visa şi a face lucruri frumoase, dar mai ales pentru a o creşte într-o armonie deplină cu natura pe fetiţa mea de numai un an, pe nume Vasilisa. Am noroc de o fetiţă cuminte, pe care o cresc împreună cu soţul, fără ajutorul bonei sau al bunicilor. Deşi are abia un anişor, Vasilisa e foarte curioasă să vadă ce pictează mama acolo, sau se joacă alături fără a-mi face probleme. Însă un lucru e sigur, apariţia Vasilisei m-a făcut mai ambiţioasă, mai inspirată şi mai sigură pe ceea ce vreau să fac. Odată cu naşterea ei, am mai puţin timp liber pentru creaţie, însă mult mai multe idei, pentru că am început să simt mai profund trăirile unui copil, iar asta îmi dă aripi pentru creaţie. Oare ce poate fi mai minunat?”