Victoria Filip: Am descoperit confortul de a nu fi om de televiziune

Atunci când spui Victoria Filip, imediat în cap îți apar tot felul de paralele și asocieri – jurnalism, televiziune, NIT. Chiar dacă între timp fosta prezentatoare TV și-a unit destinul cu omul de afaceri elvețian Sergio Sembrano, s-a stabilit cu traiul în Elveția, a devenit mama unui baiețel și noutățile nu se termină aici. Cu ce se ocupă la moment fosta jurnalistă? Cum arată viața și maternitatea de factură elvețiană? Există viață după televiziune? Despre toate astea, dar și despre multe altele, am aflat din prima sursă de la Victoria Filip.

Paralele între Moldova și Elveția

Am plecat din Moldova acum șapte ani. Era tocmai perioada alegerilor parlamentare și eu părăseam țara extrem de epuizată, de politică și de viața socială, la propriu și la figurat. Astfel că, venită în Elveția, unde mă așteptau atâtea lucruri de făcut, și locuri de vizitat, eu nu doream nimic altceva decât să dorm.

Dar Elveția m-a întâmpinat mai frumoasă decât o știam din cărți si din scurtele mele vizite, mai stabilă și mai primitoare decât mi-am putut imagina... Aici nu există luptă politică, și cu asta am spus tot. Modul de viață este stabil și confortabil din toate punctele de vedere. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost calmul oamenilor. Aici lumea pur și simplu nu este stresată. Toți îți zâmbesc, sunt răbdători, indulgenți. Buletinele nu încep cu știri despre morți și accidente. În schimb, de la știri afli zilnic cum să mănânci sănătos, unde s-a deschis o nouă sală de sport, când vor fi organizate noi competiții. Asta m-a făcut să înțeleg încă de pe atunci că Elveția îmi va oferi confortul moral, în orice domeniu m-aș manifesta, iar acesta este un lucru foarte important pentru mine.

Contrastul dintre Moldova - Elveția e și mai pronunțat atunci când revin în țară. În Moldova oamenii obosesc și se stresează, cel mai des de la lucruri simple, care din nefericire nu pot fi schimbate, de la faptul că multe lucruri nu merg asa cum trebuie, iar ei nu pot face față regimului, prețurilor…. E suficient să ieși în trafic și se observă că aproape toți sunt nervoși. Aglomerație, praf, gâlceavă…. Și uite așa  “dai mâna” ușor cu dispoziția proastă. De fiecare dată îmi zic că oamenii din Moldova merită o soartă mai bună! Dar oare de câți ani lumină este nevoie pentru a trăi altfel?  

Elveția poate fi un model de bun simț, bună conduită și de încredere reciprocă între oameni. Aici nu se acceptă să mergi la vecin cu împrumutul sau să te duci în vizită neanunțat. În zilele de odihnă nu poți suna pe cine vrei și la ce oră vrei. Poți lua din multe magazine tot ce îți dorești și achita apoi de acasă factura având la dispoziție o lună sau două. Dacă în magazin scrie – “nu atinge”, atunci, indubitabil toți vor respecta acest lucru.

Țot țara "cantoanelor"  m-a “tratat” de unele stereotipuri moldovenești, cum ar fi mâncatul la orice oră sau pregătirea de mese fastuoase pentru invitați. În Elveția nu există concurență între oameni la capitolul vestimentație sau topuri privind aspectul fizic. Astfel de idei sunt considerate reguli de prost gust. Aici foarte puțină lume va remarca faptul că porți pantofi de 200 de euro sau ai sprâncenele tatuate. Pentru ei toate astea nu sunt valori. În schimb, toți urmăresc cum vorbești, cum te comporți. Poți fi ușor admirat dacă ești adeptul unui stil de viață sănătos, dacă ai diplome, cunoștințe sau dacă vorbești mai multe limbi străine. 

Pe de altă parte, eu cred că și elvețienii pot învăța de la moldoveni câte ceva. Elementar, să fie mai săritori la nevoie. Moldovenii sunt extrem de ospitalieri și se lansează mult mai ușor în chestii foarte foarte grele. De exemplu, dacă mașina ta e în pană pe stradă, toți îți vor spune că pentru asta sunt servicii speciale. Pe când ai noștri se mobilizează în orice situație fără a sta un minut pe gânduri. Este uneori impresionant.

De la TV la un alt fel de jurnalism

Imediat ce am venit în Elveția m-am angajat la o casă de producții din Geneva, unde am avut diferite task-uri - asistentă de filme documentare, spoturi publicitare, reportaje de investigație etc. Apoi am cochetat cu diferite agenții de sondaje. Într-un cuvânt am încercat multe și de toate. Eu doar voiam să înțeleg ce și cum se “mănâncă” totul aici. Iar diferența mi se părea izbitoare. De asta și am avut nevoie de timp pentru a-mi relua meseria și a mă putea manifesta, așa cum îmi doream.  

Viața în afara televiziunii

Este adevărat că nu nici acum nu îmi închipui cum e să trăiești fără televiziune, or, acesta e un subiect destul de sensibil pentru mine. TV-ul rămâne până azi marea mea dragoste.

Dar trebuie să recunosc sincer că această lipsă mi-a adus un mic confort, și anume acela de a nu fi om de televiziune. După o mică pauză, acum patru ani am început să fac din nou jurnalistică. Din 2013 lucrez în cadrul unei companii multinaționale, fiind responsabilă de comunicare externă. Am multe proiecte video, comunicate, sondaje, studii de piață, jurnalism de marketing, activitate care îmi permite și libertate, și corectitudine.

Sarcina și nașterea de factură elvețiană

Am avut parte de o sarcină atât de frumoasă, încât îmi aduc aminte cu nostalgie de ea. Chiar și cu burtică mi-am permis să fac curse cu motocicleta până prin luna a șasea. Când am venit în Elveția mi-am procurat o asigurare foarte scumpă, și asta mi-a permis multe facilități pe parcursul sarcinii. Spre exemplu, să îmi iau un nutriționist, să nasc într-o clinică privată. Mai spre finalul sarcinii am fost internată într-o clinică cu condiții de hotel, cu mese de cinci ori pe zi, cu servicii de masaj și înot. Cert e că în Elveția nici spitalele și maternitățile de stat nu sunt dotate mai rău. Aici nu există o ruptură între sectorul privat și cel de stat, indiferent de domeniu. Apropo, la externarea din maternitate, după nașterea lui Luca, am dus doamnelor de la recepție o cutie de ciocolată. Erau mirate pentru că aici așa ceva se întâmplă foarte rar.

Singurul lucru care mi se pare incorect în Elveția este faptul că mămicile trebuie să reînceapă munca la doar șase luni de la nașterea copilului. Îi duc pe cei mici la creșe, iar ele merg la serviciu. Eu cred că am fost o norocoasă. Contractul meu s-a încheiat când l-am născut pe Luca, iar următoarea mea ofertă a apărut atunci când copilul a împlinit opt luni. Am câștigat tocmai două luni. Pe la vârsta de opt luni, atunci când a mers la creșă, Luca era destul de sociabil și dornic de comunicare cu alți copii de vârsta lui.

Luca și pietricelele magice

Azi Luca are cinci ani și merge la școala primară. Cunoaște câteva limbi. Acasă vorbește franceza, iar când vine în Moldova încearcă să se descurce în română. Știe multe multe cuvinte, formează propoziții, fraze și chiar spune poezii și colinde în limba maternă a mamei.  

În afară de activitatea de bază de la școală, am descoperit că Luca mai are o pasiune. Îi plac pietricele. Și nu din cele simple, ci pietrele semi-prețioase cum ar fi agatul, ametistul... Eu îi dau curs pasiunii lui și sunt sigură că va ieși ceva. Când am mers la Chișinău ne-am rezervat o zi și am dat frâu liber dorințelor lui. Am cumpărat cred că o cutie plină cu pietricele, diferite ca valoare, dar foarte importante pentru Luca. Aici în Elveția avem zone muntoase și, la fel, planificăm să mergem în călătorii. Deja am consultat harta și am făcut un scurt plan de călătorie.

Admirându-l pe el îmi amintesc de propria copilărie când transformam în microfon orice îmi trecea prin mâini, indiferent că era vorba de coada pieptenelui sau o perie. Părinții văzându-mi pasiunea m-au încurajat să particip la diferite evenimente, cenacluri literare unde trebuia să ies în fața publicului și să vorbesc. Cred că acum e rândul meu să fac același lucru pentru Luca!

Am câștigat o familie unită

Eu pot spune cu siguranță că am o familie foarte unită. Dacă cineva are o idee, noi ceilalți o susținem. Încercăm să petrecem cât mai mult timp împreună. Organizăm ieșiri de week-end, vacanțe, unele absolut spontane și neplanificate. Soțul meu este o fire perfecționistă, meticuloasă, corectă și generoasă, iar viața de familie l-a făcut flexibil și înțelegător. La începutul relației între noi exista o diferență mare de cultură, iar acum sper să cred că acest lucru este practic insesizabil.

Dorul… ce este el?

Indiscutabil, Dorul pentru mine este Moldova. Părinții și rudele mele de acolo, prietenii care mă așteaptă mereu, locurile dragi, revelația tradițiilor mele de atunci. Dorul este fastul sărbătorilor naționale, opincile și iile, muzica populară, tradiția olăritului, căciulile de miel, mirosul de sarmale și plăcinte la tigaie, ciocolata cu prune. În cei șapte ani de aflare în Elveția, Dorul meu s-a înzecit.

În mesajul meu de adio, din 2010, adresat telespectatorilor am spus că îmi doresc să regăsesc într-o zi moldovenii prosperi și mai încrezători în ziua de mâine. Și acum mai sper că acea zi va veni foarte curând. 

Foto: arhiva personală