Topul greșelilor frecvente ale părinților
Toți părinții, crescându-și copiii, își doresc ce este mai bun pentru ei. Totuși, realitatea arată că uneori, chiar dorind binele, putem exagera. În ce situații depășim măsura și unde ne este cel mai greu să păstrăm echilibrul?
Despre predici interminabile, critica celuilalt părinte și alte greșeli comune am vorbit deja. Materialul de față continuă această temă și analizează momentele educaționale în care părinții se abat cel mai des de la „calea de mijloc”. Așadar, ce facem adesea greșit?
5. Supraprotecția
La fiecare vârstă, copiii pot face deja anumite lucruri singuri. Hiperaprotecția are efecte negative asupra multor aspecte din viața copilului. Este posibil să nu își facă prieteni mult timp, să nu învețe să își exprime și să își apere opinia sau chiar să dezvolte un nevroz.
Încurajați independența copiilor și sprijiniți-le inițiativele. Permiteți-le să îi ajute pe cei mari, chiar dacă la început stângaci. Nu ignorați dorințele lor și nu introduceți un control total asupra prieteniilor. Lăsați-le un mic spațiu personal și posibilitatea de a simți riscul.
Nu săriți imediat în ajutor, oferiți copilului șansa de a rezolva singur o problemă sau de a găsi o soluție. Varianta ideală este schimbul de opinii: ascultați ce intenționează să facă, spuneți-vă părerea și lăsați decizia la el. Chiar dacă greșește, va fi experiența lui proprie.
4. Criticăm copilul, nu comportamentul
„Te voi iubi oricum, dar comportamentul tău nu îl aprob” – așa recomandă psihologii să reacționăm la comportamentele nedorite. Magia acestei fraze constă în faptul că exprimăm atitudinea față de faptă, nu față de copil. Astfel, copilul nu simte dorința de a se opune sau de a provoca intenționat, și mai ales nu are motive să se îndoiască de iubirea părinților.
Stima de sine rămâne intactă, iar comportamentul se corectează treptat, pentru că în această formă copiii chiar aud ce li se cere. Subconștientul lor nu este inundat de resentimente, furie, vinovăție sau rușine.
Din păcate, părinții recurg adesea la alt „atu”: „Mama nu te va mai iubi”.
Acest mijloc este la fel de puternic, poate chiar mai dur decât violența fizică – violența emoțională. Insulte, amenințări, șantaj („Nu te voi mai iubi”, „Mă vei băga în mormânt”), intimidări („Pleacă acum și te las aici”, „Te dau la orfelinat”, „Te ia poliția”) și ignorarea totală – toate acestea sunt metode extrem de eficiente. Dacă părintele declară boicot, nu vorbește cu copilul, se comportă ca și cum nu ar exista, foarte curând chiar și cel mai încăpățânat va începe să implore iertare. Testat de mii de părinți. Și acum înțelegem de ce: pentru copil nu există nimic mai teribil decât respingerea de către adultul „al lui”. Programul de atașament spune clar: dacă există un adult atent, care „veghează”, ești salvat. Dacă nu – ești pierdut. De aceea amenințarea de a „pleca”, „abandona” sau boicotul, refuzul evident de a „veghea”, aruncă copilul într-un adevărat iad emoțional.
3. Prea multe interdicții
Unii părinți iau complet de la copil funcția de a controla situațiile periculoase. Sub un asemenea control permanent, copilul își pierde nu doar capacitatea de control, ci și abilitatea de a-și evalua acțiunile și propriile posibilități.
Mesajul interdicției se reduce la ideea: „Fără mine nu ești capabil să faci nimic corect”. Copilul crește cu gândul că orice ar face este din start greșit.
O altă variantă este „mama anxioasă”, mereu tensionată: „Nu urca pe tobogan”, „Nu merge acolo, sunt leagăne”. Copilul nu mai percepe numărul mare de interdicții și, în timp, încetează să le respecte. Se cațără, sare și ignoră pericolele. Crește numărul loviturilor și accidentelor. Chiar dacă încearcă să respecte toate interdicțiile, este imposibil. În final, poate dezvolta depresie și o stimă de sine scăzută.
Totuși, părinții anxioși nu merg la specialist pentru propriile probleme, ci pentru cele ale copilului: se plâng de scăderea performanței școlare, agresivitate, lipsă de ascultare – toate fără cauze evidente.
2. Nu spunem „nu”
Cealaltă extremă este lipsa totală de interdicții. Regulile și limitele sunt necesare pentru formarea personalității copilului. Un copil care nu cunoaște interdicțiile devine prizonier al propriilor impulsuri și emoții. La fel ca cel căruia i se interzice totul, trăiește într-o anxietate constantă. Nu are niciun plan de acțiune, în afară de satisfacerea imediată a dorințelor.
Acești copii înțeleg intuitiv importanța interdicțiilor și le cer în felul lor. De multe ori, atunci când copilul ne scoate din sărite, de fapt „cere” stabilirea unor limite. Părinții nu doar că au dreptul, ci și obligația de a stabili reguli și restricții, pentru ca micuții să învețe regulile vieții în societate.
1. Exagerăm cu activitățile extracurriculare
Mulți părinți încearcă să umple programul copiilor încă de la vârste fragede cu numeroase activități, ignorând faptul că principala activitate psihologică la vârsta preșcolară este jocul. Preșcolarul trebuie să aibă cel puțin 1,5 ore de joacă liberă pe zi – altfel pierde mult din dezvoltarea imaginației și fanteziei. În plus, pentru o dezvoltare completă are nevoie de aer curat și de posibilitatea de a-și consuma energia fizică.
Dacă viața copilului este plină de prea multe impresii și informații noi, percepția devine superficială: ascultă, dar nu reține. Supraîncărcarea constantă duce la pierderea interesului pentru cunoaștere. Dacă aceasta continuă, copilul riscă să dezvolte simptome nevrotice sau chiar afecțiuni somatice.
Astăzi copilăria nu mai este un timp al libertății. Mulți părinți uită că adult va fi oricum, dar copil – doar acum.
