Angela Dendiu: O mamă, dulce mamă ...

Pentru realizarea acestui articol a fost nevoie de câteva întâlniri, atât tet-a-tet, cât şi virtuale, dar şi de câteva discuţii telefonice. „De vină” ar fi cei doi odoraşi dulci, care cereau atenţie necondiţionată şi care, în acelaşi timp, îşi „sufocau” mama cu dragostea lor. Cert este că, fiecare discuţie sau întâlnire îmi aducea atâta emoţie, optimism şi energie pe care o primeam la pachet, de rând cu informaţia pentru articol, încât, dacă ar fi fost posibil, aş mai fi stabilit câteva întrevederi.

Angela Dendiu este una dintre mamele de succes care, pe bună dreptate, îşi merită calificativul şi locul în clasamentul acestei reviste. Are o poveste de viaţă extraordinară, cu urcuşuri şi coborâşuri, dar care nu i-au frânt optimismul şi nu i-au tăiat din elanul de a vedea totdeauna partea plină a paharului. Cine şi ce i-a făurit destinul şi i-a modelat caracterul vă propun să aflaţi din prima sursă:

„Am crescut “marcată” de teatru în sensul frumos al cuvântului. Îmi amintesc şi azi câtă nerăbdare şi chiar respect era în sufletul meu atunci, când aşteptam vacanţa pentru a-mi procura un nou abonament ce îmi dădea “undă liberă” la toată stagiunea. Îmi plăcea să văd actorul cum aduce mesajul poveştii până la inima mea de copil. Probabil de asta, rând pe rând, toţi copii mei, cu excepţia mezinului, au bătătorit şi mai bătătoresc culoarele pe care am trecut şi eu. 

Teatrul m-a călăuzit până în clasa a şaptea, când s-a ivit ocazia să particip la preselecţiile organizate de ansamblul “Joc”, condus de Vladimir Curbet. Din cei peste 500 de copii am fost selectată alături de alţi aproximativ 20. A fost un concurs dur, pe care l-am trecut cu brio şi care mi-a înlocuit cursul firesc al vieţii de până atunci.

Prima schimbare a venit la scurt timp după aceasta când, la 13 ani a trebuit să renunţ la şcoală, optând pentru lecţiile serale. Toate acestea, pentru a face faţă ritmului de muncă în cadrul ansamblului şi a mă încadra în colectiv. Asta însemna muncă de la 8 dimineaţa până la 10 seara, cu pauze de câteva ore în timpul amiezii. Au urmat 15 ani de “Joc”, mai exact, 15 ani de muncă titanică, de concerte, de lauri şi trofee, de deplasări prin ţară, dar mai ales în afara ei. Italia, Franţa, Polonia, Bulgaria, Spania etc., au fost un capitol al vieţii, care şi-a pus amprenta asupra personalităţii mele, descătuşându-mi imaginaţia de adolescent provenit dintr-o ţară sovietică. Apropo de adolescenţă, a fost una care nu se încadra în tipare. În ea nu intrau distracţiile, discotecile, ieşirile cu gaşca. Din lipsă cronică de timp. Dar nu regret.

Nu am pierdut nimic.

Dimpotrivă, am avut numai de câştigat!

Am renunţat la „Joc”, adică la ceea ce consideram a fi viaţa mea de până atunci, pentru a deschide o nouă filă. Părăsisem ansamblul, fiind deja însărcinată cu primul copil, Ilieş, la sugestia medicului şi a fostului soţ. De data aceasta, de decizia mea depindea nu doar cariera, ci şi o nouă viaţă. Cu toate acestea, despărţirea mi s-a dat greu. Imposibil de greu.

Chiar şi azi, după 17 ani de când nu am mai evoluat pe marea scenă, simt că emoţiile au rămas aceleaşi... Îndeosebi atunci când îmi amintesc solo-urile din „Mireasa”, „Baba  mea” şi tot programul de dans. Sinceră să fiu şi acum mă visez în scenă, îmbrăcată în costum popular, dansând alături de ceilalţi peste o sută de dansatori ai ansamblului care, în toţi aceşti ani, au devenit parte a unei familii mari, familie căreia azi îi duc dorul, mai ales că cea mai mare parte din foştii membri „Joc” s-au stabilit peste hotare. Probabil din acest considerent ziua întâlnirii noastre la Gala Dansului, organizată anual în luna decembrie, o percep ca pe o adevărată binecuvântare.

Naşterea lui Ilieş, iar ceva  mai târziu a fiicei Eugenia, m-a aruncat într-o altă albie.

După ani buni de zbucium artistic, familia şi copiii mă statorniciseră, dar nu pentru mult timp... Peste trei ani, Iieş mi-a reântors ceea ce eu credeam că am pierdut odată şi pentru totdeauna. Şi anume emoţiile ieşirilor scenice, doar că de data asta era vorba de apariţia lui în scenă.

Dumnezeu mi-a dat un copil înzestrat

cu talent şi perseverenţă.

Abia învăţase să dezlege primele propoziţii, că deja era mare maestru în parodie, lucru mai rar întâlnit printre copiii de această vârstă. La asta se mai adăuga dragostea pentru teatru şi, desigur, caracterul său perfecţionist. 

Primul concurs la care a participat, graţie unei poze trimise la un ziar local, l-a făcut învingător. Pe atunci nici nu bănuiam că acesta este doar începutul unei perioade frumoase din viaţa mea de mamă, dar şi a familiei noastre, în care Ilieş era eroul principal, iar noi ceilalţi, susţinătorii lui din culise, la propriu şi la figurat. La doar trei ani Ilieş l-a parodiat, în cadrul unui concurs, pe interpertul rus F. Kirkorov, interpretând piesa “Единственная моя”.

Un an mai târziu a participat, cu una din romanţele Tamarei Ciobanu la concursul săptămânal “Feciorul casei”, organizat de scriitorul Iulian Filip, concurs la care noi am mers în calitate de simpli spectatori. Ilieş a trecut o preselecţie chiar în culoar. Îmi amintesc şi acum cât de impresionaţi au rămas toţi cei prezenţi de faptul că, un copil de 4 ani poate interpreta o piesă atât de complicată ca tonalitate.  

Au urmat o sumedenie de proiecte, contracte, realizări, concursuri în ţară şi peste hotare, printre care se numără şi colaborarea cu “Tanti Ludmila Show”, unde Ilie a ajuns din pură întâmplare. Eram în maxi taxi împreună cu ambii copii şi Ilieş îi povestea foarte captivant surioarei o poveste. Din pură întâmplare în autoturism se afla şi domnul Andrei Porubin, pe care nu-l cunoşteam până atunci. Dar care, impresionat de Ilieş, mi-a lăsat un număr de contact la care mi-a sugerat să telefonez. Era vorba de show-ul televizat al Ludmilei Balan în care Ilieş a fost implicat o perioadă.  

Numerele de parodie în care Ilie l-a imitat pe F. Kircorov, L. Pavarotti, scenetele muzicale şi cele de actorie, cu care a participat la diferite concursuri în ţară şi în afara ei, de unde am venit mereu cu locuri de frunte şi medalii de aur, printre care Grand Prix de la „Mini Miss and Mini Mister World 2003”, dar şi aprecierea unei doamne din cadrul unui juriu care a spus „Ilie, ты еще не Пугачева, но уже не Ваикуле”, ne-a făcut să ne uităm cu ambiţie la concursul de talie mondială „World Championships of Peforming Arts”, organizat în SUA.

Privind înapoi, înclin să cred că Hollywood-ul a fost un test de

rezistenţă pentru amândoi.

Un test pe care l-am trecut cu brio, deşi asta ne-a răpit cam vreun an şi jumătate, perioadă în care am trăit tot soiul de sentimente contradictorii – de la dezamăgire, deznădejde, până la bucuria faptului împlinit...

Se întâmpla în anii 2001 – 2002. Deşi avea doar cinci ani, Ilieş a luat atitudinea unui matur. S-a pregătit cu multă tenacitate de toate numerele incluse în program: parodie, talent, prezentarea costumului naţional şi a ţării, foto şi modeling în scenă. În ce mă priveşte, recunosc - mi s-a dat greu calificativul de mamă de campion. M-am ocupat de toate: de numerele artistice, de coregrafie, de costumaţie şi mai ales – de finanţarea concursului.

Nici azi nu pot să explic de unde am găsit atâta putere, ambiţie şi curaj de a explica fiecărui potenţial finanţator, de ce Ilie merită această investiţie. Până la urmă cred că Dumenzeu s-a milostivit... Hollywood-ul ne-a adus patru medalii de aur la toate categoriile.

Acum stau şi mă gândesc, ce cântăreşte mai mult – trofeul de învingător, sau faptul că am reprezentat cu mândrie Moldova? Spun asta în contextul în care la începutul concursului toţi confundau Moldova cu Maldive.

Faptul că am fost atât de implicată în realizările fiului mai mare, nu însemna că îmi păsa mai puţin de Eugenia. Fiecare copil îşi are colţişorul său în inima mamei. Cu fiica am o relaţie mai specială, stabilită chiar de la prima privire, prima atingere... nu în zadar se spune  „mama şi fata e cheia cu lăcata”.

La doar doi ani diferenţă, Jeka, cum îi spuneam toţi ai casei, a avut acelaşi ritm de dezvoltare: spectacole, teatru, concerte, călătorii, etc.

Nu a călcat pe urmele fratelui mai mare pentru că are un caracter mai pragmatic. Dar, un copil crescut într-un mediu artistic nu poate să nu fie îndrăgostit de frumos. Ani buni a făcut pictură şi patinaj artistic, ce-i drept pentru propria plăcere şi nu pentru medalii şi premii. În schimb, l-a susţinut şi i-a fost mereu aproape fratelui mai mare. Eugenia mi-a demonstrat încă o dată cât de sinceră poate fi dragostea între fraţi. A râs, a plâns şi a luptat pentru fiecare succes al lui, fără undă de invidie, supărare sau reproşuri.

Acum 9 ani am trecut printr-un divorţ dureros, care mi-a schimbat iar axa de gravitaţie.

A trebuit s-o i-au de la capăt. Pe Doru l-am cunoscut un an mai târziu. A fost bărbatul care m-a făcut să înţeleg un adevăr frumos, acela că dragostea adevărată nu are vârstă, dar mai ales că poate fi la fel de explozivă, nebunatică, gălăgioasă şi romantică ca la 20 de ani. Chiar dacă vârsta din buletin, în cazul nostru, este aproape de 40 de ani. De dragul lui am înfruntat sistemul care l-a expulzat din ţară, în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009, din simplul motiv că era cetăţean străin.

Bogdan a apărut la scurt timp după ce ne-am oficializat relaţia. Nu m-a speriat nici vârsta şi nici prejudecăţile celor din jur. Iubesc copiii. Am timp, răbdare şi putere pentru fiecare dintre ei. Anii nu sunt un impediment în acest sens. Şi apoi, doream atât de mult să îl fac fericit pe Doru, care e pe aceeaşi lungime de undă cu mine la capitolul copii...

La un an şi jumătate după naşterea lui Bogdan copiii mai mari au plecat în Canada la studii (plânge). A fost o (altă) despărţire dureroasă. A câta la număr???

Dar mi-am „omorât” egoismul de părinte şi le-am dat bilet pentru o viaţă mai bună şi mai înfloritoare. Cât au fost alături de mine cred că am făcut tot ce mi-a stat în puteri.

Şi copiii au înţeles şi au apreciat asta. La moment Ilie şi Eugenia îşi fac studiile în Canada. Mă bucură enorm faptul că au succese remarcabile. Anul trecut Ilie a intrat în clasamentul celor 100 de elevi apreciaţi la final de an pentru merite la învăţătură. S-a înscris şi în categoria celor 56 de premianţi financiari pentru merite deosebite. Planifică să meargă la actorie după asta. La fel şi Eugenia are reuşite fabuloase, mai ales la capitolul limbi străine. Vorbeşte franceza ca o nativă  şi se gândeşte să facă avocatură.

După aproape doi ani de la naşterea lui Bogdan, Dumnezeu ne-a dăruit încă un copil. Mezinul Andrieş a fost o minune pentru noi, o minune la care abia dacă îndrăzneam să visăm. Cum se spune: „nebănuite sunt căile Domnului”. Andrieş este copia în miniatură a soţului şi tovarăşul de joacă al fiului mai mare. Ambii sunt atât de diferiţi dar, în acelaşi timp, atât de înzestraţi şi inteligenţi.

Bogdan e un copil sensibil, deşi îi place să fie în centrul atenţiei. Ţine foarte mult la fratele său.  

Dacă aţi şti câtă căldură ne aduc în fiecare dimineaţă cuvintele „Bună dimineaţa soare”, pe care le rosteşte de îndată ce mezinul deschide ochii.

Bogdan e un patriot înnăscut. Îi place la nebunie piesa „Treceţi batalioane române Carpaţii”, piesă pe care o cunoaşte la perfecţie. E un fel de imn al familiei, de rând cu cântecul „Galbenă Gutuie”. Nu înţeleg de ce a ales anume aceste cântece, dar îl fascinează. Printre jucăriile preferate,

la loc de cinste se află mozaicul. De multe ori mă minunez la cât de creativ poate fi un copil de 3 ani care, din aceleaşi piese, face de fiecare dată capodopere diferite?! În ce-l priveşte pe Andrieş, este prematur să vorbesc despre pasiuni şi interese. Cert este că orice domeniu ar alege noi vom fi alături de el.

Succesul lui Ilie m-a învăţat câteva adevăruri simple dar, în acelaşi timp, funcţionale: să asculţi copilul, să-l lauzi, să-l ajuţi atunci când el are nevoie şi să nu te implici acolo unde nu e nevoie de tine. Copiii au nevoie de investiţii financiare. Nici nu îmi mai amintesc de câte ori am renunţat la micile mele plăceri femeieşti, o rochie nouă, o pereche de pantofi, o ieşire în oraş, în schimbul unui costum de scenă sau al unui bilet pentru o nouă destinaţie. Dacă le voi aplica şi în cazul lui Bogdan şi a lui Andrei, cu siguranţă că vom culege roade peste ceva timp.

De când l-am născut pe Andrei multă lume mă întreabă dacă nu m-am săturat să tot stau acasă.

După mine, trebuie să găseşti partea pozitivă în orice. Şi-apoi, cum poţi să te saturi de propriii tăi copii...?! Ba chiar ne dorim atât de mult o fetiţă, încât, dacă Dumnezeu ne-o va da sunt gata să mai jertfesc câţiva ani din viaţă.

Atunci când familia îmi lasă un respiro, gătesc. Nici nu ştiu cum să cataloghez această ”pauză culinară”... Este o pasiune, o îndemânare sau, poate amândouă luate la un loc? Cert e că dacă aş avea posibilitate aş găti non stop. Reuşesc să fac faţă chiar şi celor mai dificile reţete. Ultima încercare în acest sens a fost drobul de miel. O mâncare pur românească, pe care am gătit-o de Paşte fără a avea la îndemână toate ingredientele. Sunt incurabil pasionată de frumos şi gustos, mai ales după ce Doru mi-a spus că gustul mâncării delicioase l-a înţeles abia de şapte ani încoace.

Propunerea de a apărea în revista „Mame de succes” m-a motivat să fac o retrospectivă a întregii mele vieţi. A fost momentul în care am înţeles că multe din cele trăite nu le-aş schimba. Pentru că fiecare persoană, eveniment, întâmplare şi-au lăsat amprenta în formarea mea ca personalitate, ca cea care sunt astăzi.”

Text: Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 (4) din 2014