Aurelia Resepciuc: ştiu ce înseamnă să fii mamă de succes

Este genul de femeie care merge prin viaţă cu capul sus, cu zâmbetul pe buze şi cu inima deschisă, care debordează de optimism, un optimism molipsitor pentru cei din jur. Or, anume asta am simţit eu după o oră petrecută în compania ei... Femeia despre care vorbesc este Aurelia Repesciuc - soţie de primar, consilier orăşenesc, femeie de afaceri, şi tot ea mamă a trei copii. Pentru a transmite cât de cât o notă de optimism, voi încerca să transmit integral discuţia cu dumneaei.

Sunt căuşeneancă get-beget. Spun asta în contextul în care şi părinţii mei sunt tot de acolo. Am crescut două surori în familie, eu fiind mezina. Tatăl meu îşi dorea foarte mult un băiat, dar, din păcate nu a fost să fie. Şi atunci am făcut „împărţeală” dreaptă – sora a devenit fata mamei, eu, fără drept de apel – a tatei. De fapt, împărţeala nu a fost făcută la nimereală. Din faşă am dat dovadă de un caracter mai bărbătesc, trăsătură care mă caracterizează până azi, prin prisma muncii pe care o fac şi care este una mai mult pentru bărbaţi.

În copilărie credeam că la putere vine matriarhatul. Zic asta în contextul în care femeile în familia noastră au deţinut totdeauna majoritatea. Însă şi tata a avut mereu o atitudine foarte specială faţă de noi trei – fiind foarte galant şi blând. Atitudinea lui faţă de mama, una plină de dragoste şi înţelegere chiar şi după mulţi ani de căsătorie, a fost cel mai bun exemplu privind felul cum trebuie să se comporte un bărbat cu femeia lui.

Lecţiile care le-am învăţat de la mama mea, femeie simplă, dar înţeleaptă, este că pe aragaz trebuie să fie mâncarea gata... prietenă să-ţi fie perna... să nu te duci „la cumătra”, unde să scapi vreo vorbă pe care mai târziu să o regreţi... De-ai şti de câte ori i-am dat dreptate de-a lungul anilor.

După ce a terminat şcoala, sora mea mai mare a ales filologia. Farmecul studenţiei însă i s-a evaporat după un an, când, sătulă de autobuzele celea mari cu care făcea naveta Căuşeni - Chişinău, de acel ritm de viaţă mereu pe bagaje, mi-a sugerat să nu calc pe aceeaşi „greblă” ca şi ea. Mai exact, m-a sfătuit să îmi găsesc o şcoală sau un institut care să îmi ofere în scurt timp o profesie. Şi atunci părinţii au luat atitudine. Mama m-a întrebat ce vreau să devin. Aveam note foarte bune, cu educaţia fizică stăteam excelent, mergeam frecvent la antrenamente, într-un cuvânt, aveam o perspectivă bună. I-am zis că – profesoară de educaţia fizică. Însă sora mi-a tăiat din elan. A trebuit să aleg altceva. Şi atunci a intervenit tata. Ţinând cont de faptul că îl ajutam des la sudat, la schimbat ţevile şi altele de genul acesta, mi-a propus – încearcă la Bender, la „Tehnicumul Comunal”, cum era pe atunci. Şcoala e mai aproape de casă, şi după absolvire mă alegeam cu o meserie garantat. Nu îmi rămânea decât să accept! Aşa, ce a fost mai departe?! Ajung în faţa comisiei de admitere, iar persoana de acolo face ochii cât cepele când îmi vede atestatul de absolvire. Mă întreabă de câteva ori dacă m-am gândit bine. La început nu am înţeles nimic. Am crezut că de vină era unica mea notă de patru pe care o aveam şi că aici vin doar eminenţii. Răspunsul l-am aflat în clipa în care am fost admisă fără examene...

Am făcut patru ani de studii. În stilul meu specific, m-am remarcat şi acolo prin faptul că apăram fetele venite de la ţară. Altfel nici nu puteam. Liderismul pentru mine e un stil de viaţă, mi se trage încă din şcoală. Am fost şi preşedinta unităţii de pionieri. În clasă, eram două fete care luptam pentru întâietate. Ţin minte că am împărţit şi clasa în două tabere. Eu am fost cea care a luat şi băieţii sub aripa sa.

După absolvire, am venit să mă angajez la Căuşeni, la I.S. Cadastru. Între timp, am făcut cunoştinţă cu viitorul meu soţ. Întâlnirea noastră e o istorie lungă, pe care voi încerca să o povestesc în câteva cuvinte. Aşadar, eram în relaţii apropiate cu un băiat, pe care am promis să îl aştept de la armată. Într-o zi, în timp ce mă aflam la Chişinău la un concurs TVC, am făcut cunoştinţă cu actualul soţ, care pe atunci lucra în calitate de inspector al poliţiei rutiere. Eu l-am văzut atunci pentru prima dată. El însă, după cum se vede treaba, mă remarcase mai devreme. În ziua respectivă abia dacă am schimbat două vorbe, dar am fost „luată la ochi” de cineva care m-a pârât părinţilor, iar aceştia, la rândul lor, m-au închis în casă. Mai exact, mi-au interzis să mai ies undeva. Ca rezultat, timp de câteva luni am avut un traseu foarte bine stabilit – casă, serviciu şi iar casă. Cu toate că aveam aproape 20 de ani, a trebuit să mă conformez. Deşi, în sinea mea eram supărată foc. Doar nu am făcut nimic ieşit din comun. Dar, ca de obicei, soarta are socotelile ei. Într-o zi mi-l scoate în cale pe actualul meu soţ. Când l-am văzut, m-am gândit – uite băiatul care e mărul discordiei, şi care, culmea, nu ştie nimic, dar din cauza căruia sufăr acum. I-am spus toată pătărania. El m-a ascultat până la urmă... Cu asta m-a cucerit...

Toţi cei care îl văd pentru prima dată pe Grigore, care aparent este un bărbat sever atât la înfăţişare, cât şi la caracter, mă întreabă: cum vă împăcaţi? Dar după ce îl cunosc mai îndeaproape, se conving că el este un om foarte blând şi omenos cu toţi cei care îl apreciază la justa lui valoare. Dar cel mai important lucru e că e un familist înnăscut, care a ştiut mereu cum să susţină familia – moral, fizic şi financiar. A avut mereu grijă să nu simţim lipsa confortului, nici măcar atunci când acesta chiar ne lipsea. A ştiut mereu să se impună în educaţia copiilor altfel decât o făceam eu, mai autoritar, dar în acelaşi timp gata pentru orice compromis sau sacrificiu de dragul binelui lor. Ah, da, cât pe ce să uit. A fost şi este un mare gospodar, pentru care haina, casa, ograda, iar de trei ani încoace, şi oraşul sunt cartea lui de vizită.

Până la postul de primar, Grigore a avut un parcurs destul de eclectic. A fost angajat al Poliţiei Rutiere din 1988 până în 2004, urcând toate treptele: de la sergent până la maior. A fost şi comisar al oraşului, şi şef al Direcţiei Stări Excepţionale Zonale.

Fetele s-au născut la scurt timp după nuntă. Mai întâi, Corina, iar după trei ani, Nicoleta. Deşi eram adepta unei familii cu doi copii, acum 15 ani Dumnezeu ne-a binecuvântat cu un fecior pe care l-am numit Mihasi. Da, da, ai auzit bine – îl cheamă Mihasi. Alegerea acestui nume a fost un moft al soţului, mai exact, rezultatul unei înţelegeri a noastre mai vechi. Ca să fiu mai explicită, am stabilit de comun acord că, dacă vom avea fete, eu voi fi cea care le voi pune nume, la băieţi – el. Când am născut-o pe Corina, soţul a strâmbat din nas la auzul numelui, dar eu, entuziasmată de jurnalista Corina Fusu, care pe atunci activa la Moldova 1, am refuzat orice fel de negociere. La fel a fost şi cu Nicoleta, nume care mi-a plăcut foarte mult, şi cu care sper că l-am făcut fericit pe bunicul meu, care a decedat la vârsta de 93 de ani, care a crescut 10 copii, 33 de nepoţi, nu mai ştiu câţi strănepoţi, şi niciunul nu îi purta numele. De îndată ce am aflat că al treilea va fi băiat, am început să îl alint Călinaş. Dar băiatul meu a fost Călinaş numai în burtică, căci pe pragul maternităţii, soţul a avut grijă să îmi amintească de înţelegere. A rămas Mihasi, nume rar întâlnit pe la noi. Fiul însă şi-a găsit tizii abia atunci când a mers în Polonia cu un proiect, or, Mihasi e acelaşi Mihai, doar că în limba poloneză.

Am ajuns soţie de primar acum trei ani, dar de fapt problemele căuşenenilor îmi sunt mai cunoscute, pentru că sunt consilier orăşenesc la al doilea mandat. Până să devin consilier independent, mi-am dorit să fac o schimbare în oraş. Timp de trei mandate în Căuşeni a condus unul şi acelaşi primar, care nu făcea nimic altceva decât să ducă oraşul de râpă, să vândă şi să înstrăineze proprietăţile statului. De dezvoltare nici nu mai vorbesc. În calitatea mea de agent economic, vedeam numai piedici din partea primăriei. Doream din tot sufletul o schimbare, şi nu doar eu...

Or, să fii consilier nu e nici pe departe uşor sau romantic, cum cred unii, mai ales în ţara noastră. Eşti pus să lupţi cu corupţia, birocraţia şi cumetrisumul faţă în faţă. Şi când zic asta, îmi amintesc de prima mea luptă. Este vorba de unul din cazurile de nedreptate socială, care i-a fost făcut unei familii şi aşa pedepsite de soartă. Când am venit în Consiliu, am cunoscut o bunică, care deja de cinci ani bătea pragul primăriei. Femeia avea o fiică şi un nepot cu grad de invaliditate. Trebuia să primească o cameră, dar, fără succes, pentru că aceasta fusese deja repartizată unui angajat SIS. Până la urmă, Ilieş, nepotul lui tanti Zina, căci aşa îi chema, a primit o locuinţă, iar băiatul cu care am rămas în relaţii de prietenie până azi mi-a spus că, în ziua când au trecut în casă nouă, au mers la biserică şi au pus o lumânărică de mulţumire pentru sănătatea mea. Cuvintele lui au rămas în memoria mea ca un moment de mândrie şi, în acelaşi timp, de stimulare...

Până să ajung consilier, în viaţa asta le-am făcut pe toate – am început de la ajutor de combiner pe când aveam 17 ani şi am lucrat o vară cu tata pe câmp, am fost şi educatoare la grădiniţă, şi angajată la Î.S. Cadastru, am lucrat şi ca grefieră la Tribunalul din Căuşeni, şi ca femeie de afaceri care, începând de la o gheretă, am ajuns să administrez câteva magazine. Acum dirijez o afacere cu microbuze şi testarea autoturismelor. Am fost primii care au pus pe rută microbuze pentru transportul public, interurban şi suburban. Cum mi-a reuşit? Simplu. Nu m-am temut de greutăţi. Cu trei copii mici, nu mi-a fost frică să mai fac o facultate. Cea de Drept, şi nici la studii de Masterat nu am renunţat. Acum mă gândesc să fac Facultatea de Psihologie. Şi chiar să dau şi doctoratul în psihologie, iar la bătrâneţe, de ce nu, să îmi deschid şi un birou.

Toate acestea însă nu mi-au ştirbit din relaţia mea cu copiii. Ba mai mult, am crescut trei copii minunaţi, cu care mă mândresc. Chiar dacă am fost mereu prinsă în studii, afaceri, muncă, niciodată nu am uitat de copilăria lor. Am încercat de fiecare dată să ies din rutina cotidianului, care în provincie e destul de searbădă, comparativ cu capitala, mai ales de sărbători sau zile de naştere. Chiar zilele trecute mi-am amintit cum scriam scrisori lui Moş Crăciun pe care eu, chipurile, le trimiteam prin poştă. Odată însă am uitat să scot scrisoarea din geantă, iar ei au găsit-o după ce sărbătorile au trecut. Zilele de naştere le organizam cu moderatoare. Seara turnam figurine din gips, pentru ca copiii a doua zi să se distreze colorându-le. Îi duceam la grădina zoologică, la carusel, la patinoar.

Vreau să deschid o paranteză aici şi să spun că, odată, m-am prins la ideea că mi-aş dori să aduc măcar un pic de magie nu doar în viaţa copiilor mei, ci şi a celor din familie socialmente vulnerabile. Şi atunci, împreună cu colegii de clasă ai Corinei şi Nicoletei, am organizat Caravana de Crăciun. Am mers prin licee şi am adunat jucării de la copii, cu care aceştia nu se mai jucau şi pe care le-au donat din toată inima. Apoi, ne-am mascat în Moşi Crăciuni şi am mers să le ducem unor familii sărace. Când am ajuns pe la căsuţele celea vechi şi urâte, din care ieşeau copii necăjiţi şi trişti, tinerii care au mers cu mine au rămas blocaţi. După ce ne spuneau poezii, noi le dădeam cadouri. Pentru puţin timp, am întrezărit în ochii lor o mare de fericire. Glumă să fie, însuşi Moş Crăciun a trecut pe la ei. La final, una din colegele de clasă ale Corinei mi-a spus cu jumătate de voce că mai mult niciodată nu o să îi impute mamei faptul că nu îi plac blugii sau că îi dă prea puţini bani de buzunar.

Ştiind cât de multe am făcut pentru binele lor, fiecare din ei a încercat să ne mulţumească în felul său. Corina ne-a surprins plăcut atunci când s-a angajat să lucreze la postul de radio local. Se trezea zilnic cu noaptea în cap, la orele şase era la muncă, iar la opt deja la liceu. Primul salariu a adus o schimbare în modul ei de a câştiga, dar mai ales de a cheltui banii. Zâmbim şi azi când ne amintim cum scoatea din buzunar cinci hârtiuţe de 200 de lei, le număra, apoi le punea iar în buzunar. Astăzi, Corina e absolventă a Facultăţii de Jurnalism. Şi-a pus în faţă ambiţii mari...

Nicoleta e franţuzoaica noastră. A învăţat limba franceză din clasa întâi. A avut ocazia să călătorească peste hotare cu teatrul francofon, împreună cu profesoara de franceză şi restul clasei, în Franţa la Paris, în Italia la Sorento, în Belgia la Gand. A făcut studii la Iaşi, şi îşi luase un avânt spre capitala Franţei, pentru a-şi continua studiile. Zborul ei a fost oprit de minunea care poartă numele de Lia-Lavinia şi care de un an şi trei luni mi-a adăugat la statutul de mamă şi peacela de bunică. Au şi ei planuri mari legate de viitorul lor.

Mihai e ceea ce numim noi – surcica nu sare departe de trunchi. Face karate, iar deasupra patului lui stau diplomele şi centurile sale, care sunt asemenea unui stimul pentru ca până la majorat să ia centura neagră. Până atunci, îşi administrează propria afacere – mai multe tobogane. Nu e ceva grandios, însă calităţile sale de bussinesman, de care deja dă dovadă, nu fac decât să ne bucure. Privindu-i pe toţi trei cât de sârguincioşi sunt, nu am decât să mă bucur şi să mă liniştesc la gândul că viitorul lor nu poate fi decât unul foarte frumos. Cred că tocmai asta înseamnă să fii mamă de succes!!!

Text de Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 4 (6) din 2014