Marianna Petrenko: Copiii şi soţul sunt SENS-ul vieţii mele

Cu siguranţă, este una dintre cele mai curajoase şi active mămici din capitală, reuşind să îmbine cu succes maternitatea şi cele mai diferite ocupaţii de suflet. Am cunoscut-o pe Marianna Petrenko în postura de stilist, apoi în cea de designer vestimentar, de make-up şi hair-style artist, iar ulterior am descoperit că ea se pricepe şi la arta fotografică. Se pricepe de minune la toate, dar, probabil, cel mai bine îi stă în rol de mamă. A venit momentul s-o admirăm pe mama Marianna Petrenko şi să-i aflăm istoriile, secretele, dorinţele şi regretele.

- Marianna, felicitări, ai născut recent al treilea copil! Au fost sarcini planificate sau aţi avut parte şi de surprize?

- Înainte de prima sarcină, am făcut foliculometria, pentru a determina cele mai fertile zile din ciclul menstrual şi am planificat fiecare sarcină, cu o pauză de trei ani între ele. Aşa că nu am avut parte de surprize în acest sens. Am ţinut să avem toate naşterile vara, în iunie, iulie şi august. Eu întotdeauna mi-am dorit o familie numeroasă şi, dacă nu ar fi trebuit să recurg la cezariane, cu siguranţă, aş mai fi născut încă un copil. Şi soţului meu îi plac copiii, aşa că nu mi-a spus niciodată: „Stop!”.

- Mi se pare un act de curaj, deoarece multe femei spun că  9 luni de sarcină nu sunt tocmai uşoare. Tu cum te-ai simţit cât ai fost însărcinată?

- Sunt o norocoasă: nu am avut zile sau săptămâni de care să mă plâng. Totul a fost la limita pragului meu de răbdare. Poate se datorează faptului că sunt o luptătoare şi am răbdare suficientă ca să nu mă plâng pe greţuri sau vomă, arsuri la stomac, edeme sau alte chestii mai neplăcute… În general, m-am simţit bine pe parcursul fiecărei sarcini, pe toată durata celor nouă luni. Unii ar spune că am fost prea activă pentru o femeie însărcinată, am avut întâlniri cu clienţii şi sesiuni foto, până în ultimul moment. Recent, am revenit dintr-o călătorie prin Europa, împreună cu soţul şi cu fata în burtică, am parcurs peste 10.000 km cu maşina, am vizitat 15 ţări, în 3 săptămâni. A fost o vacanţă superbă! Din ploioasa Olandă, am ajuns la însorita Franţă. Am traversat munţii Pirinei în Andorra, la înălţimea de 2000 km. A nins, iar peste două zile făceam deja plajă la Cannes.

Nu spun că fost uşor în călătorie, dar a meritat efortul! Ne-am revăzut colegii, am vizitat multe locuri noi, frumoase, am trăit emoţii pozitive, savurând atât natura diferită, cât şi arhitectura diversă ca stil şi culoare, mâncarea tradiţională din fiecare ţară, plăcerea de a conduce pe drumuri bune. În plus, ne-am propus să acumulăm mai multe informaţii despre viaţa, obiceiurile, perspectivele pe care le pot oferi ţările din Europa pentru noi şi pentru copiii noştri.

- Care e secretul tău, cum le reuşeşti pe toate?

- Aşa sunt eu: mereu activă. Nu pot fi altfel. Mă tem că, dacă stagnez, pot intra în depresie. Am nevoie întotdeauna de câte o porţie de energie, pe care o găsesc în diversele mele activităţi creative.

- Cum te-ai pregătit pentru naştere? Ziceai că a trebuit să naşti prin cezariană.

- Cu primul copil depăşisem termenul limită de 43 de săptămâni şi medicul, Vasile Rotaru, care urma să primească naşterea mă convingea că nu voi naşte pe cale naturală, dar eu nu credeam, chiar dacă mi-a fost profesor de obstetrică la Colegiul de Medicină. După un travaliu istovitor, în care nu am închis un ochi timp de două zile şi nopţi (fără contracţii suficiente pentru a naşte şi fără durere), medicul m-a convins că nu mai are rost suportarea acestui chin pentru că şi copilul avea de suferit. Aşa că am născut prin cezariană, deja în condiţii de urgenţă. Se pare că nu pot să nasc pe cale naturală, din cauza unor factori fiziologici. Din acest motiv, visul meu de a avea patru copii nu va fi realizat. Ne oprim la trei.

La naşterea fiecărui copil, cos scutece decorative din bumbac, garnisite cu panglici şi dantelă şi aplic iniţialele nou-născutului, într-un colţ. Pregătesc o plăpumiţă din bumbac în care înfăş copilul, la externare, şi băsmăluţe. Toate sunt într-o singură culoare, bej deschis. Şi mie îmi cos ie pentru naştere, cu hălăţel într-o gamă naturală, din bumbac, cos şi un set de lenjerie pentru pat,  în ton cu hainele şi accesoriile.

- Spre deosebire de alte femei, tu ai ales să alăptezi copiii. De ce?

- Sunt adepta alăptării la sân şi nu-mi închipui cum e să pui în faţa sănătăţii copilului moftul de a avea o siluetă impecabilă, imediat după naştere. Am alăptat copiii pe săturate: pe Sebastian până la doi ani şi patru luni, iar pe Etienne până la doi ani şi cinci luni. Evident că, pe la vârsta de un an-doi, alăptatul devine doar o metodă de a potoli setea între mese şi un motiv în plus de a simţi căldura braţelor mamei, privirea ei gingaşă şi gânguritul mulţumit al pruncului.

- Cum decizi când e momentul să introduci în meniul copilului elemente noi? De la ce începi şi cum alegi produsele de pe o piaţă atât de bogată în oferte?

- Pe la cinci luni, introduc în meniu sucurile naturale şi lactatele pe care le prepar singură, din lapte natural de vacă sau de capră. Apoi introduc supele din legume, cărniţa, ouăle, peştele. O condiţie obligatorie e ca toate să fie proaspete şi de casă. Nu sunt adepta alimentării din borcan sau a produselor semifabricate de import. Am stabilit contacte cu gospodării din sate, de la care procur toate produsele proaspete şi de calitate.

- Cum e perioada post-natală pentru tine? Te-ai confruntat vreodată cu aşa-numita depresie post-natală?

- Perioada post-natală nu a fost niciodată o problemă pentru mine. Mi-am găsit mereu ocupaţii interesante, hobby-uri, lectură. La naşterea primului fecior, conduceam un atelier de creaţie vestimentară, apoi am însuşit arta machiajului şi a coafurii. Cu naşterea celui de-al doilea băiat, am învăţat arta fotografică şi editarea pozelor. În pragul celei de-a treia naşteri, am lansat linia de accesorii şi bijuterii handmade pentru mirese.

- Ce se schimbă într-o familie şi în viaţa unei femei, odată cu apariţia unui copil?

- Copiii şi familia sunt sensul vieţii unui om matur. Când sunt doi, deja e mai vesel şi când apare al treilea, cred că familia devine mai armonioasă, în toate aspectele.

- Cum aţi ales numele copiilor?

- Numele lui Sebastian Jr. l-am ales întâmplător, oricât de bizar ar părea. Eu îmi doream o fată şi am notat în agendă vreo 10 nume de fete. Iar mama mi-a zis: „Şi dacă e băiat?” şi m-a rugat să scriu măcar un nume de băiat alături. Am notat, la repezeală, prenumele soţului, cu gândul că nu cunosc un nume mai frumos la moment. Oricum era de dragul mamei. La ecografie, la 18 săptămâni,  am mers cu soţul şi cu mama. Era cât pe ce să încep a plânge, când am aflat că e băiat, dar mama mi-a luat-o înainte: „Fără jale şi lacrimi! Sebişor deja simte tot!”. Aşa şi rămas Sebastian primul.

Când eram însărcinată cu Etienne, desenând cu Sebastian Jr. un copac, i-am făcut două ramuri groase – tata şi mama, apoi încă două din primele două. Prima din partea tatei am numit-o Sebastian şi i-am explicat că el este primul nostru copil şi vor urma şi alţii. Mă tot uitam la acel pom şi mi-a venit ideea să creez din cele patru ramuri de copii un cuvânt cu sens... Eram la etapa de căutare a numelui şi nu ştiam încă sexul copilului. Am avut câteva variante de cuvinte şi, la un moment dat, am înţeles: SENS e cel mai potrivit cuvânt, format din iniţialele numelor: S – Sebastian, E – Etienne, N – Naomie, cu N se va începe numele celui de al 3-lea copil (nu ştiam atunci numele, nici sexul) şi… dacă nu mai risc a patra dată să nasc, S va fi Sebastian tatăl. O să-mi fac un tatuaj cu acest cuvânt!

Aşa am început să căutăm un nume pentru al doilea copil. Am ales Etienne, pentru că e un prenume european şi ţineam neapărat ca, atunci când vor creşte mari, copiii să se simtă bine în orice ţară, fără „ştamp” în frunte: „Made in CSI”. Deja la al treilea copil, chiar ne doream un băiat pentru că găsisem un nume frumos şi foarte sonor cu Sebastian şi Etienne – Neithon. Şi, în final, e fată! I-am ales greu numele, aveam în listă Nadine şi Naomie. Ne-am oprit la a doua variantă, pentru că şi brandul de accesorii pe care l-am lansat îi poartă deja numele şi e mai sonor decât Nadine.

- E mai dificil sau mai simplu să creşti mai mulţi copii? Nu la aspecte financiare mă refer.

- Pentru mine copiii înseamnă emoţii pozitive, multă energie, zâmbete, râsete, jocuri în aer liber, redescoperirea cunoştinţelor uitate. Familia cu mulţi copii este întruchiparea fericirii.

- Cum alegeţi piesele necesare: mobilă, scutece, cărucior, primele hăinuţe şi jucării?

- Aşa cum planificasem iniţial să avem mai mulţi copii, unul după altul, am decis să investim în calitate şi design, astfel încât să rămână de la primul copil la următorii. În cazul mobilei şi a căruciorului, am ales un producător italian cu renume. Am ales şi culori neutre în nuanţe naturale fără delimitare fată-băiat. La hăinuţe am procedat la fel: toate în stil unisex, procurate de două ori pe an, de la un producător din Marea Britanie, de pe internet. Toate sunt de culorile alb, bej, gri, roşu. Părerea mea este că, dacă îmbraci copilul în culori „specifice” sexului, îl lipseşti de personalitate. În privinţa hăinuţelor, sunt foarte pretenţioasă, nu îmbrac copiii în orice li se oferă cadou. Nici nu accept cadouri hăinuţe, pentru că le consider o irosire de bani, în cazul nostru.

- Când crezi că e momentul potrivit pentru ca un copil să meargă la grădiniţă? Şi cum alegeţi grădiniţa?

- Am ieşit la serviciu când Sebastian, primul băiat, împlinise doi anişori. Am acceptat un job prestigios la un post de televiziune, aşa că el a fost „sacrificat” carierei. Acum constat că nu a fost justificat. Sebastian a suferit mult şi până acum, la şase ani, nu agreează grădiniţa. În cazul lui Etienne, am decis că, la trei ani, va fi mai potrivit să meargă la grădiniţă. Copiii sunt diferiţi, Sebastian e mai posesiv şi cu greu acceptă despărţirile, iar Etienne e mai sigur pe sine şi mai domol, se încadrează mai uşor în societate.

În general, consider că în Moldova metodele de adaptare a copilului la grădiniţă sunt demodate: nu se ia în consideraţie suferinţa copilului, ci se merge pe principiul: „toţi trec prin asta”. Eu am insistat să-l obişnuim pe Sebastian într-un mod mai lejer. Sigur că educatorii nu erau entuziasmaţi, dar am ţinut să-l scutesc de stres şi de frica de a fi părăsit de părinţi.

- Ce principii respectaţi în educaţia copiilor?

- Cred că toţi copiii sunt iniţial buni şi dornici de a absoarbe un model de comportament anumit, iar părinţii, prin propriul exemplu, îi cresc indivizi educaţi şi blânzi sau invers. De noi, părinţii, depinde ca ei să crească fericiţi şi să nu ajungă nişte persoane nesigure pe sine, pline de complexe, fără părere proprie şi voinţă.

În primul rând, copiii au personalitate şi noi îi respectăm. Nu ne impunem părerea, ci îi lăsăm pe ei să facă alegerea, dar ne asigurăm că ştiu care sunt aşteptările noastre. Nu am născut copiii ca să ni-i supunem. Nu strigăm la copii, nu îi batem, ci le explicăm calm şi convingător. Copiii se tratează cu multă dragoste şi răbdare. Echilibrul nostru emoţional este un exemplu pentru ei.

Toţi copiii sunt absolut diferiţi, vedem asta în ai noştri doi băieţi. Nu aplicăm aceleaşi metode la ambii, pentru că nu funcţionează. Îi creştem sinceri, deschişi, dornici de a-i ajuta pe cei din jur, cu maniere bune şi comportament adecvat, dar şi libertini. Îi stimulăm să fie sociabili şi să discute cu cei din jur, chiar dacă nu se cunosc. E amuzant să-i vezi cum se salută cu bătrâneii, se prezintă, îi întreabă cum o mai duc.

- Cât de mult participă tatăl copiilor la fiecare etapă: vizite la medic, naştere, perioada post-natală, educaţie?

- Tăticul nostru a mers la fiecare ecografie, iar în maternitate am stat într-un salon în trei cu copilul, toate cele 4 zile. El a fost cel care i-a ţinut primul în braţe, eu fiind încă sub efectul anesteziei după cezariană. Tot el a avut grijă de nou-născuţi: igiena, masajul, schimbatul scutecelor, cont pe Facebook, din prima zi, apoi toate vizitele la medic, la fel, le facem împreună. În privinţa educaţiei, eu acumulez cunoştinţe din diferite surse: cărţi, internet, experienţa altor părinţi, apoi îi povestesc soţului ce li se potriveşte copiilor noştri şi ce nu. El este de acord şi, aşa cum eu petrec mai mult timp cu copiii ziua, el este cel aşteptat seara la discuţii, explicaţii sau plimbări la aer.

- Ce planuri de viitor aveţi pentru copii? Ştiţi deja la ce şcoală vor merge, dacă vor rămâne sau nu în ţară, ce profesie aţi vrea să aibă fiecare?

- Când aud nemulţumirile părinţilor care au elevi referitor la program şi atitudinea profesorilor, ajung în pragul disperării. Nu vreau copiii mei să fie trataţi ca din turmă de nişte specialişti demodaţi, săraci, care îşi revarsă nemulţumirea peste copii. Mă sperie şi faptul că sistemul de învăţământ e bazat pe principiul că toţi trebuie să fie la fel, fără stimularea calităţilor individuale. Nu vreau copii ascultători şi exemplari, îi vreau fericiţi şi liberi, dar totodată deştepţi şi creativi. Sper din tot sufletul ca şcoala pentru noi să fie una din spaţiul european, astfel încât copiii să aibă mai multe oportunităţi de a-şi dezvolta hobby-urile şi să aibă un viitor asigurat, muncind din plăcere, nu de nevoie. Eu muncesc mult, pentru că aşa am văzut şi am învăţat de la părinţii mei, să nu te lamentezi sau să leneveşti, ci să munceşti, pentru a obţine performanţă. Asta vreau să cultiv şi la copiii mei: să ajungă să muncească din plăcere, lucrând cu pasiune şi cu multă inspiraţie.

Text: Irina Tribusean

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", iunie 2013