Marina Valuţa: patru copii nu sunt mulţi, dar suficienţi

Marina Valuţa: patru copii nu sunt mulţi, dar suficienţi

Până să ajung la întâlnirea cu Marina Valuţa, ştiam doar că este mamă a patru copii. Îmi imaginam să cunosc o femeie obosită, cu cearcăne de nesomn sub ochi, un pic complexată de surplusul de kilograme, care încă nu „s-au topit” de la ultima naştere... A venit însă o tânără, care părea că abia a ieşit de pe băncile facultăţii (ulterior urma să aflu că ea chiar a absolvit recent USM-ul). Nici urmă de cearcăne sau kilograme în plus. O siluetă zveltă, o privire ce emana fericire şi dragoste, şi multe idei şi planuri de viitor!

Ne-am dat întâlnire la amiază, într-o cafenea. Pentru ea s-a dovedit a fi prima oră de relaxare din acea zi şi prima cafea savurată în linişte. „Dacă iniţial cafeaua era o necesitate, acum a devenit un tabiet”, spune Marina.

Marina Valuţa este una dintre femeile care ştie să spargă stereotipuri. A schimbat al treilea prefix al vârstei, are patru copii adorabili, care seamănă leit cu soţul; un bărbat care ştie să o răsplătească pentru asta prin dragoste, atenţie şi tandreţe; un job, ce o ţine mereu în priză; şi puţin timp liber, care îi ajunge pentru gătit, citit, brodat, călătorii...

Spune cu cea mai mare sinceritate că nu ştie cum s-ar fi aranjat lucrurile în viaţa sa, dacă în locul lui Anatolie, era un alt bărbat.

„Ne-am cunoscut acum aproape 16 ani, în ziua când am mers să îmi perfectez buletinul de identitate. Eram o puştoaică din clasa a XI-a, foarte responsabilă şi mereu cu gândul la şcoală, la note, la temele pentru acasă. De asta probabil nu l-am observat din prima. Cert e că m-a zărit el pe mine. Anatolie era deja un bărbat în toată firea, galant, bine educat, diferit de băieţii din anturajul meu”.

A fost dragoste la prima vedere, dar au aşteptat doi ani pentru a o oficializa, odată cu majoratul Marinei. Părinţii nu s-au opus. Nu au avut curajul să spună „nu” în faţa unei iubiri fulminante. Peste un an, dragostea a dat rod. „Pe Kamelia am născut-o la 19 ani, la vârsta când colegele şi prietenele mele mergeau la discotecă. Faptul că ele se distrau, iar eu legănam copiii acasă, nu m-a derutat şi nu m-a făcut să regret în nici un fel decizia luată”.

Doi ani mai târziu în familia Valuţa s-a născut Iulian. Un băiat şi o fată – era modelul ideal al familiei în imaginaţia Marinei. Avea forţă, ambiţie, dorinţă şi multe planuri de viitor. A aşteptat ca odoraşii să crească un pic şi a mers să facă studii în economie, pe care, paralel le punea în aplicare, coordonând cu afacerea lor de familie. Plus la asta, a lucrat şi în calitate de sales director la o companie de produse cosmetice.

Când se aştepta cel mai puţin, a rămas însărcinată cu Felicia.

„Trecuseră şase ani, eu deja intrasem în ritmul unei alte vieţi. Dar cele două liniuţe roz m-au făcut să înţeleg că Dumnezeu are şi alte planuri pentru mine. La toate ultrasonografiile ni s-a spus că vom avea băiat. I-am găsit şi nume: Artur. Când a venit sorocul să nasc... tadaaaam, surpriză: o fetiţă. Eram peste măsură de miraţi amândoi. Am numit-o Felicia, ceea ce în traducere înseamnă „fericire”. Şi acum imaginează-ţi, în ziua externării, urc în maşină, ca să mergem acasă. Eu încă chinuită, istovită şi sub impresia naşterii, ce crezi că aud din gura scumpului meu soţ: „Draga mea, totuşi, îmi eşti datoare încă cu un băiat!” Am amuţit. În gând mi-am zis, că o să mai vedem, însă Anatolie cred că deja îl „mituise” pe Dumnezeu, aşa că, în urmă cu zece luni am devenit mamă pentru a patra oară”.

Acum 15 ani i se părea o nebunie totală să naşti patru copii. Avea ca punct de reper câteva femei, printre care şi sora soţului, şi i se părea prea mare responsabilitatea. Azi nu îşi imaginează viaţa fără ei. Patru copii nu i se par prea mulţi, ci suficienţi pentru a-i creşte în dragoste şi armonie, alături de soţul său. „Anatolie este bărbatul la care nici nu am visat. Poate de aceea că la vârsta când l-am cunoscut încă nu reuşisem să îmi fac un ideal masculin. El nu este doar soţul meu, ci şi prietenul şi confidentul meu. Anatolie uneori mai glumeşte şi spune că este şi părintele meu, pentru că cea mai mare parte a vieţii mele am petrecut-o alături de el. Este un bărbat deştept, ambiţios, galant şi foarte generos. Îi place să mă surprindă plăcut. Călătoriile neplanificate peste hotarele ţării sau braţele de trandafiri albi sunt o chestie obişnuită în familia noastră. Iubeşte la nebunie copiii. Pe ai săi! Şi atunci când între copii începe maratonul pentru atenţia tatălui, el le demonstrează că inima lui este împărţită în mod egal la toţi. Dar şi pe cei străini. În special copiii care au mare nevoie de ajutor financiar. Cu această ocazie, Anatolie face deseori acte de caritate pentru copiii bolnavi sau care provin din familii socialmente vulnerabile. Prin asta le dă şi copiilor noştri un exemplu demn de urmat”.

Marina e mamă de băieţi şi de fete, pentru câteva categorii de vârstă: de la sugar până la adolescent. E greu, obositor, dar atât de nobil. „După ce am trecut prin patru naşteri, am înţeles că, să fii mamă la 31 de ani e cu totul diferit decât la 19. La 31 eşti mai responsabilă, mai matură, mai călită pentru provocările maternităţii. Deşi, vreau să îţi spun că m-am descurcat foarte bine şi cu primii copii. Poate de aceea că am fost dintotdeauna genul de mamă perfecţionistă... Băieţii se cresc mai greu de mici. Sunt supărăcioşi, suportă mai greu orice boală. În schimb, fetele îţi dau bătăi de cap când cresc mai mari. Nu le place nimic: cum le stă rochia, ce culoarea are părul, de ce lungime sunt genele şi care e forma buzelor. Anii şi experienţa m-au învăţat, însă, să am răbdare cu fiecare în parte. I-am crescut pe toţi fără bone. Astăzi, vine o doamnă şi stă cu ei, însă doar atunci când eu am strictă nevoie să ies undeva cu treburi. În rest, nu accept nici o altă femeie (cu excepţia mamei mele) să mi-i dădăcească, să mi-i educe, să mi-i sărute. Sunt o mamă posesivă...”

Kamelia are 13 ani şi, probabil, trece printr-o criză specifică acestei vârste. Dar asta nu îi ştirbeşte din ambiţiile ei. Are reuşite foarte bune la învăţătură. Este primul copil, probabil de aceea e foarte responsabilă în faţa fraţilor mai mici.

Este într-o continuă luptă pentru întâietate cu Iulian, însă e o dădacă de încredere pentru Felicia şi Artur. Kamelia este o fetiţă nu doar frumoasă, ci şi foarte talentată. Nu face ore de desen, însă pictează excepţional de frumos. Este pasionată de modă, muzică şi dulciuri. Adoră să meargă la shopping cu mama şi să îşi spună părerea vis-a-vis de ţinutele pe care le alege cea din urmă. Tot împreună iubesc să gătească. Astfel, Kamelia a devenit expertă în salate, tartine şi în ornarea a tot soiul de prăjituri. Cu mama are deja mici secrete. Despre ce? Numai ele ştiu. Secretele nu se divulgă.

Iulian este al doilea bărbat în casă, după tata. Este un leu ambiţios care tinde spre victorie... Face judo şi recent a câştigat centura galbenă. Este un copil energic, iubeşte dreptatea şi e foarte generos cu alţii (lecţiile tatei deja dau rod).

Felicia, al treilea soare al familiei Valuţa – un copil cu părul blond şi ochii albaştri, este copia leită a buncii din partea tatălui. Este încăpăţânată, la fel ca şi sora mai mare, nu în zadar sunt născute în aceeaşi lună, sub zodia Taurului. E la vârsta când păpuşile-prinţese ocupă un loc foarte important în viaţa ei, pentru că nu se desparte de ele nici la grădiniţă, nici seara în pat.

Mezinul Artur este un copil deosebit de ceilalţi trei încă din momentul conceperii. S-a născut la un termen mai mic decât ceilalţi - 38 de săptămâni de sarcină. Probabil a vrut să îi ţină companie fratelui mai mare şi a ales luna iulie.

„Am avut o naştere mai deosebită decât în cazul celorlalţi trei. Datorită lui, am aflat şi despre toate „splendorile” medicinii moldoveneşti. I-au ieşit mai târziu dinţii, decât fraţilor mai mari. În schimb, a început să meargă la zece luni. Are parte de atenţie şi dragoste la puterea a cincea. Chiar şi Felicia, care ar trebui să fie geloasă, pentru că i-a ocupat locul, îl adoră. Ţin minte că atunci când am venit acasă de la maternitate cu el în braţe, toţi trei, în complicitate cu tata, s-au mobilizat şi ne-au pregătit casa ca pentru sărbătoare: multe baloane, multe flori şi o curăţenie ideală...”

Faptul că maternitatea i-a luat-o înainte şi nu a făcut studii imediat după absovirea liceului, nu a derutat-o. Şi-a dorit dintotdeauna să fie independentă din punct de vedere financiar. A învăţat şi a susţinut diploma de licenţă în „Finanţe şi Bănci” cu cinci zile înainte de a-l naşte pe Artur. „Colegele mele de grupă nici până azi nu au înţeles la ce bun îmi trebuie mie o facultate, dacă am de crescut patru copii. Interesant cum ar reacţiona când ar afla că aştept ca Artur un pic să mai crească şi vreau să mă aventurez din nou... Urmează să îmi îndeplinesc un alt vis şi să aplic la facultatea de jurnalism.”

Până atunci, Marina „lucrează” la încă un copil de-al său. Nu, nu e vorba despre o persoană fizică, ci despre un blog.

„Ideea cu blogul mi-a venit recent, dar cred că îşi are rădăcinile încă din copilărie. Când eram mică îmi doream enorm de mult să devin jurnalist. Aveam limba „dezlegată”, iar acasă, o făceam pe prezentatoarea. Şi pentru că jurnalistul din mine nu a murit nici până acum, m-am gândit să-mi fac un blog, până a merge la facultate. Despre ce voi scrie? Despre ceea ce ştiu cel mai bine – despre familie. Nu îmi este frică de concurenţă. Am o experienţă de viaţă pe care pot lesne să o împărtăşesc altor mame. Încă mai lucrez la concept, dar ştiu sigur că voi avea o rubrică despre culinărie. Îmi place la nebunie să experimentez în bucătărie şi niciodată nu am dat greş. Voi scrie despre experienţa mea de mamă, despre constatările şi concluziile pe care le-am făcut de-a lungul acestor 13 ani”.

Cu toate că are un orar foarte încărcat de dimineaţă până seara, Marina are timp şi pentru plăceri mai vechi. Brodează. „În copilărie, am luat locul I pe oraş, la concursul de broderie în cruciuliţă. E o pasiunea de-a mea, mai veche, la care revin uneori. Brodez acum nişte maci. E o lucrare pe care am început-o mai demult, dar pe care nu mă grăbesc să o finisez. Broderia, ca şi orice alt lucru pe care îl faci, cere dragoste şi migală.

Nu vreau să fac mare filozofie pe final de articol. Trăiesc după lozinca „Ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici.” Viaţa e prea frumoasă ca s-o pierdem pe nimicuri. Ea merită trăită la maximum, indiferent de ce îţi oferă soarta”.

Text: Daniela Borodachi

Articol publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 iunie 2015

Fotografii: Studio Foto d'Or

Adaugă comentariu