Naștere în Germania: Travaliul a durat peste 80 de ore, iar într-un final, m-au anunțat că inima fătului bate neregulat

Mariana a povestit cum a născut o fetiță în vara anului 2020. Nașterea a avut loc într-un spital din Germania, la 41 de săptămâni. Mai jos, vă invităm să citiți povestea Marianei, așa cum a scris-o chiar ea.

„De câțiva ani sunt stabilită în Germania. Domnul m-a binecuvântat și am rămas însărcinată pentru prima dată, la vârsta de 33 de ani. În cele ce urmează vreau să îmi povestesc experiența mea, care m-a făcut să simt instinctul matern și cât este de frumos să fii mămică.

Eram în săptămâna 41 de sarcină, iar bebelușul meu nu se grăbea să apară pe lume. Exact la o săptămână de la data presupusă de medici pentru naștere, seara în data de 27 iunie 2020, pe la orele 18:00 au început primele semne de naștere, eliminările. Deja la ora 22:00 eram la maternitate. După ce am fost examinată de către moașă îmi spuse să mă primblu câteva ore, pentru că nu suntem pregătite. Am revenit înapoi aproximativ la ora 02:00 noaptea, între timp s-au întețit durerile iar în suflet s-a instalat frica, frica că nu o să pot și nu știu ce să fac mai departe. Ca să mă mai relaxez, moașa m-a sfătuit să stau în cada cu apă caldă, am acceptat și am avut posibilitatea să dorm un pic, iar dimineața am fost internată într-un salon în maternitate, cu un etaj mai sus.

Data de 28 iunie 2020, toată ziua fără schimbări, doar contracții care la moment mi s-au părut dureroase, de fapt erau ușoare. Seara am fost din nou examinată și am primit același răspuns - nu suntem pregătite. Eu nu reușeam să mă relaxez, eram prea încordată și mușchii erau dilatați foarte puțin. Noaptea am dormit câteva ore, dar din cauza durerilor care creșteau, am stat trează mai mult timp. Nu aveam voie să fac gălăgie pentru că vecina mea de salon născuse deja, iar bebelușul ei dormea, nu aveam dreptul să trezesc un pui de om și îmi ascundeam durerea în pernă.         

Data de 29 iunie a venit cu dureri mai mari, cu oboseală, nu aveam poftă de mâncare și o dorință mare de somn. Ziua când a venit soțul, am ieșit afară la aer curat, dar mult drum nu am făcut, aveam impresia că îmi cade copilul jos, aveam dureri mari în josul burții și contracții neregulate, uneori erau la fiecare 5 minute, alteori la 7-10 minute. M-am adresat din nou moașelor, iar ele vizibil săturate deja de vizitele mele, mi-au spus: „Rabdă, tu cum ai vrut, așa se naște”, „Nu ai încă durerile de naștere, ce simți tu sunt dureri ușoare”. M-am blocat, dacă eu stau în starea asta că nici să merg nu pot, aveam dureri mari în spate, mă apăsa în josul burții, oare nu este omenesc să mă ajutați puțin. Poate eu sunt fără experiență, dar prin mâinile voastre au trecut mii de mămici și mai ales că sunt medicamente care pot provoca sarcina, sau măcar mama să se relaxeze. Nu eram bucuroasă că am deschis tema, am primit multe răspunsuri tăioase înapoi: „Voi toate vreți să nașteți odată, așteaptă că îți vine rândul și ție”. Oare am greșit eu cu ceva?  În acel moment mi-a părut rău că nu sunt în Moldova, aveam impresia că particip la o discriminare în rolul principal, mi se râdea în față și nu aveam dreptul nici să protestez, ești în țară străină, ori accepți ori tot tu ai de pierdut.

Am mers înapoi în salon cu gândul să mă odihnesc, am reușit și să dorm puțin. Mă simțeam mai liber, vecina mea plecase acasă,  dar la scurt timp, a venit altă mămică cu bebeluș. Ziua am primit medicamente de liniștire, am fost la primblare afară, am putut să mănânc puțin. Am fost chemată de medic pentru examinare, era o doamnă de altă naționalitate, era indiană și am primit mai multe sfaturi cum să mă calmez sau cum să respir corect, dar în genere mi-a vorbit cu atâta bunătate, atât de înțelegătoare. Vreau să deschid parantezele, în Germania moașele primesc nașterile, medicul intervine doar când sunt situații neprevăzute.

Am fost întrebată de medic dacă vreau să merg acasă. Mi-au spus că nu mă pot ține mult în spital dacă nu nasc. Atunci am zis: „Provocați nașterea, eu vreau să nasc, nu am venit aici să mă odihnesc”. Medicul a fost de acord și nașterea a fost programată pentru a doua zi dimineață, ora 9:00. În sfârșit, eram foarte fericită și entuziasmată că mâine îmi voi strânge puiul la piept. Am mers în salon, iar noaptea am simțit dureri foarte mari, copilul în burtă avea mișcări agitate care din nou îmi provocau dureri. În scurt timp s-a rupt apa, atunci nu realizasem, mi s-a confirmat de medic a doua zi. Mergeam la baie practic la fiecare 5 minute, aveam febră și eram foarte speriată, mă jenam să mă adresez din nou asistentelor, știind că voi primi același răspuns. Era ora 03:43, nu mai puteam rezista, mă chinuiam, dar în primul rând chinuiam copilul. Am ieșit pe coridor la asistente să cer ajutor, ele mi-au dat cartela și m-au trimis singurică în toiul nopții la maternitate care se afla la alt etaj. Am mers plângând până acolo, ajungând am fost lăsată pe coridor încă jumătate de oră, după am fost conectată la aparatul care monitorizează contracțiile mele și bătăile de inimă ale copilului. Am primit din nou perfuzie și am reușit să adorm pentru două ore.

Data de 01 iulie 2020, ora 07:00 dimineața – m-am trezit de la o lovitură puternică în burtă, m-am speriat, iar peste scurt timp a venit medicul care mă examinase seara trecută, o asistentă și medicul anesteziolog. Văzându-i pe toți adunați acolo evident că am întrebat ce se întâmplă, iar medicul îmi spuse că bătăile copilului sunt neregulate și aproape nu se aud. Era de așteptat dacă apele s-au rupt la ora 03:00 de noapte, parcă nici nu am fost auzită. Am primit propunerea de operație cezariană și nu am stat nici o secundă să mă gândesc, totul era deja pregătit, îmi schimbam hainele și semnam contractul pe propria răspundere. Totul a fost atât de rapid că am rămas uimită, nu reușeam să îmi sun soțul să îl anunț că trebuie să vină. Am optat pentru anestezie totală, mă gândeam că nu am dormit nici 10 ore timp de 4 zile, eram foarte iritată, nedormită, flămândă și foarte obosită. Mi-am dorit să îmi întâlnesc copilul calmă ca să îmi petrec toată ziua cu ea. Nu țin minte mare lucru, doar că am început a număra până la 6 și atât, simțeam o frică nebună înainte de a mă așeza pe masa de operație, frică pentru ea, ca să fie bine.

„Mama” aud strigând ca prin vis, era soțul meu cu micuța mea în brațe, am deschis ochii și prima întrebare a fost: „Cum se simte?” „Inima cum este, nu are nimic?” Soțul mă liniștea că totul este în regulă și nu este cazul să îmi fac griji, când s-a născut avea o vânătaie pe piept în partea inimii dar după puțin masaj, în câteva ore a trecut, am sărutat-o și am închis ochii înapoi. Când mă trezisem, era trecut de ora 10:00, iar pe la ora 11:00 eram deja în salon cu bebelușa și soțul meu. Primeam mesaje de felicitare, dar eu nu țin minte aproape nimic, mi s-a spus că acesta este efectul anesteziei totale, atunci am realizat că nu am voce, aveam un gol în burtă, îmi era frig cu toate că eram în mijloc de vară. Dacă încercam să râd imediat îmi rețineam pornirile pentru că simțeam dureri de burtă.

Fericirea mea nu avea margini, visam deja ziua când vom merge acasă, făceam tot posibilul să stau pe picioare mai mult timp ca să fiu lăsată acasă cât mai repede. Simțeam că nu mai pot în acel loc, acolo am primit indiferență și am simțit multă durere. În total am stat internată 8 zile, din data de 28 iunie 2020 până în 5 iulie 2020. Mulțumesc Domnului că fetița mea s-a născut sănătoasă, s-a lăsat mult așteptată dar a meritat efortul. Voi fi egoistă ca fiecare mamă și voi spune că am cel mai frumos, dulce și deștept copil din lumea asta.

Puiul meu a venit pe lume la data de 01 iulie 2020 la ora 07:48 dimineața, se numește Xenia și acum suntem deja mari, avem un anișor. Povestindu-vă istoria nașterii ei, am resimțit încă odată acele emoții, dar niciodată nu o să îmi pară rău. De-ar fi să repet experiența o voi face, doar că acum voi fi mult mai pregătită moral, voi încerca să nu ascult sfaturile altor mame, care m-au făcut să intru în panică.

Foto simbol: static2.abc.es