Psiholog: Copiii ascultători pot ajunge la dezechilibre psihice și boli

Mulţi părinţi şi-au dorit şi mulţi au şi reuşit să-și formeze copiii ascultători. Nu-i judecăm; așa a fost „moda”. Pentru părinții noștri, contextul istoric nu a fost prea blând, exprimarea liberă putând duce, în comunism, la repercusiuni grave. Acum putem spune ce vrem. Ne putem permite să fim liberi: în acțiuni, în exprimare, în gândire. Dar mentalitatea poate rămâne, din inerție, mult timp neschimbată, fără conștientizare şi voința de a o schimba.

Să revenim la copilul ascultător. Pentru ca un copil să-și asculte părinții, e nevoie ca el să fie convins, prin diverse mijloace, de la cele mai nasoale la cele mai drăguțe, că între vocea lui interioară (dictată de propriile instincte și nevoi) și vocea părintelui, el să-i dea prioritate celei din urmă. E nevoie să decidă – decide inconștient – ca vocea părintelui să fie mai puternică decât a lui.

Dacă face asta des, fără „drept de apel” sau pe un fond de tensiune psihică, în timp el învață să nu-și mai asculte sau să nu-și mai crediteze propriile mesaje interioare. Pentru că înțelege că ele nu au valoare. Așa că, pentru ghidaj, el va avea nevoie mereu de vocea părintelui. Ca să nu rămână dependent, ca un copil mic care întreabă mereu ce să facă (unii rămân în acest stadiu), el ia această voce în interiorul său și o face să devină „a lui”: se ceartă așa cum l-ar fi certat mama, îşi cere ce i-ar fi cerut ea etc.

Apar conflictele interioare

O vreme ține. Dar vocea proprie nu poate fi anulată pentru totdeauna. Şi, când începe să se dezmorțească, omul aude mai multe voci – care de obicei se mai şi ceartă între ele – și nu mai știe cine este el de fapt. Pot apărea halucinații, conflicte interioare puternice, sau doar anxietate, atacuri de panică ori depresii.

Se poate și să nu se mai trezească vocea lui personală, și omul să rămână cu vocea părintelui bine înfiptă în cap. Doar că ea, oricât ar fi de deșteaptă și chiar de grijulie, e totuși din afară, n-o să-i poată niciodată povesti despre senzațiile lui, despre nevoile cele mai profunde, despre bucurii și tristeți etc.

Performanțe versus nefericire

Ea, așa cum a făcut-o mereu, îi spune despre „teme” și realizări, îi spune cum să se poarte și cum „nu se cuvine” să se poarte, îi spune când și ce consideră că e greșit (și cu vremea devine tot mai chițibușară!). În acest caz, cine să-i mai șoptească omului despre începuturile unei boli, despre dorurile lui cele mai adânci, despre fiorurile demult uitate care însemnau bucuria de a trăi?

Copiii ascultători pot avea șansa să atingă performanțe, să aibă succes, să aibă realizări (definiția o dai tu). Copiii ascultători pot avea neșansa să ajungă la dezechilibre psihice/emoționale, boli sau nefericire. Până la urmă, orice monedă are două fețe. Și nu strică să fim conștienți de amândouă.

Opinia psihologului Vistiana Long

Sursa: totuldespremame.ro;