O zi din viața unui medic de pe ambulanță la Telenești: fără condiții de muncă și fără pauze

În ultimul timp, dezbaterile despre sistemul medical din Moldova sunt tot mai frecvente, în special în mediul virtual, și multe dintre ele de departe nu sunt în favoarea medicilor. În cadrul uneia din aceste discuții am cunoscut-o pe Irina Veveriță, medic rezident, care a făcut voluntariat și practica de stat la serviciul de urgență din Telenești și pe care am rugat-o să ne povestească cum arată o zi din viața unui medic de pe ambulanță. Din păcate, cele povestite de ea oglindesc cealaltă parte a monedei legată de sistemul medical, care nu e deloc îmbucurătoare.  

De obicei, începem ziua de muncă la ora opt dimineața (deși uneori, aceasta poate începe și la șapte). În ziua despre care vă povestesc, am început-o cu o chemare în satul Coropceni. Mergem și acordăm ajutor medical pacientului. Între timp, ne sună doamna Tamara de la dispecerat și ne spune că în satul de alături un domn acuză cefalee și menționează ca are tensiunea mare. Ne ducem. Domnul în cauză e beat și destul de agresiv. Îi măsuram tensiunea 140/90. Normal că era mare de vreme ce a servit alcool. Toate bune și frumoase doar că domnul nu avea pretenții la tensiune și nu-l durea capul. Dumnealui la ora 10.00 avea proces de judecată în raion. Întârzia și nu avea transport, așa că ne-a chemat ca să-l ducem până în oraș. Sigur că nu l-am luat. 

Venind de la chemare, ne sună dispecerul și ne spune că la școala din Verejeni un copil și-a fracturat mâna. Ajungem la poarta școlii, acolo o grămadă de copii, vreo câțiva plâng. Intrăm pe teritoriul școlii cu mașina și vedem o fetiță mărunțică ce plânge de rupe pământul. Coborâm și, crezând că ea e pacienta, încercăm să vorbim, s-o examinam. Când colo - ea e profesoara. Copiii se ocupau cu artele marțiale și unul din ei a căzut și și-a fracturat mâna. Dacă sincer, un așa gen de fractură închisă nu am văzut niciodată în viața mea, nici la orele de traumatologie. Faza cea mai interesantă era că nu plângea atât de tare copilul, precum plângea profesoara și colegii. I-am administrat analgezice, i-am facut imobilizare și l-am transportat la spital. Și că tot am pomenit de copii, în memorie în vine un alt caz din vară când un copil de vreo 13 ani a încercat să bea apă direct din robinetul din ogradă și acolo din păcate se afla o viespe care l-a înțepat în gât. Copilul deși suferea de durere, ieșise înaintea noastră. Făcuse reacție alergică, angioedem, i-a administrat medicamentele necesare. S-a uitat felcerul în gât poate ar putea să-i scoată totuși acul, însă era edemațiat totul și nu se putea vedea nici locul înțepăturii. Totuși copilul nu era în șoc anafilactic și putea respira. L-am dus la spital pentru a fi supravegheat de medici specialiști. 

Ora 12.00. Avem o nouă chemare în satul Văsieni, posibil un deces. Colegul Dumitru îmi spune - dacă îți este frică mai bine rămâi. Eu, evident, curioasă merg. Ajungem la fața locului. Acolo o bătrână obeză culcată la pământ. În jurul ei o mulțime de oameni panicați. Încercăm să vedem dacă reacționează. E inconștientă. Îi verificăm semenele vitale, pulsul, tensiunea arterială, pupilele, îi facem electrocardiograma. Între timp infirmierul aduce brancarda și masca cu oxigen. Dima îi administrează medicația necesară, o urcăm pe brancardă și o ducem în mașină. Tot drumul ambii am stat în genunchi, eu la capul bătrânei îi pompam oxigen, iar el dintr-o parte îi administra medicamente, îi monitoriza tensiunea arterială, pulsul... Pe drum suntem nevoiți să ne oprim pentru a-i face resuscitare. Când am ajuns la reanimare în Telenești, Dima ud în spate, iar pantalonii noștri erau murdari. Cei de la reanimare nu înțelegeau de unde venim în așa hal și cum am rezistat de am adus-o vie pe pacientă.

Nu reușim să intrăm pe ușa spitalului că avem o altă chemare. De data aceasta o gravidă care trebuia transportată la Orhei să nască. O luăm de acasă, iar la întoarcere de la dispecerat primim o altă chemare într-un alt sat. O altă gravidă. Mergem încolo. Așteptăm să ne iasă cineva înainte, să întâmpine mașina, pentru că în sate nu sunt denumiri la străzi. Așteptăm, conectăm sirena, sunăm, nimeni nu răspunde. Umblăm satul în lung și în lat gândindu-ne oare ce s-a întâmplat cu sărmana femeie? În sfârșit, peste vreo 20 de minute iese un bărbat în stare de ebrietate, abia se ține pe picioare, urcă în mașină și ne duce la casa cu pricina. Acolo gravida cu febră 39-40, cu simptome de pielonefrită. Îi administrăm antipiretice și fuga în raion. 

Între timp sună iarăși telefonul. Doamna Tamara ne spune că în același sat se află un copil mic cu febră și nici o mașină disponibilă (toate mașinile sunt prin alte sate și se vor elibera târziu). Conform protocolului, nu trebuie să ne oprim. Dar ce să facem? E vorba de un copil mic! Mai ales că trecem chiar pe lângă casa lui! Ne oprim, se duce unul dintre noi, pentru a vedea care e situația, iar altul rămâne cu gravida. Din fericire, copilul nu are febră mare. Are amigdalită, în plămâni auscultativ e bine, fără semne de pneumonie. Excludem alte boli, îi dăm recomandările necesare, îi administrăm antipiretice și îi spunem să se adreseze a doua zi la medicul de familie. Și fuga cu gravida la spital. O internăm. 

După asta iarași ne sună de la stație. Un alt pacient în vârstă cu fractură în satul Cucioaia. Ne ducem. Acolo un bărbat de vre-o 50-60 de ani, cu fractură de col femural de vreo două zile, obez și un pic servit. Îi facem imobilizare, îl urcăm pe brancardă și iarăși la internare. Menționez că toate aceste internări se petrec fără pauză, fără să avem posibilitatea de a bea o gură de apă sau de a ronțăi un biscuite.

După internarea domnului cu fractură, o nouă chemare în Hirișeni. Ne ducem. E ora zece noaptea. Trebuie să iasă la stadion cineva, stăm în jur de 20 de minute cu sirena aprinsă și așteptăm. Nimeni nu iese. În rezultat, chemare falsă. 

După alarma falsă, sună din nou de la dispecerat. Un băiat de 17 ani acuză probleme cu inima. Rudele țipă în telefon că băiatul moare. Pornim sirena, ajungem, lângă o fântână s-a adunat tot satul. Mama plânge de rupe pământul. Întuneric, nu se vede nimic. Noi aprindem lumina de la telefoane și începem să îl verificăm. Nu reacținează deloc, deși puls are, de respirat respiră,  dar ... se simte miros de alcool. Întrebăm dacă a servit alcool? Toți tac. Prietena lui îmi spune în șoaptă că „așa oleaca”. Îi administrăm ce trebuie și în mai puțin de cinci minute și-a revenit. Un caz asemănator am avut și în alt sat cu o domnișoară, care căzuse în ogradă, și, la fel, rudele o plângeau că moare.

Nu mai puțin complicate sunt și chemările la accidente rutiere. Niciodată nu voi uita prima chemare la un accident, pentru că aici înveți operativitatea. Îți ia doar două secunde ca să îți pui geanta pe umăr și din mers să afli locul accidentului. În ambulanță verificăm dacă este tot echipamentul pe loc, îmbrăcăm mănușile. La locul accidentului am învățat a lucra repede și fără multe cuvinte, și tot la fel de repede se aduc pacineții la spital. 

Apropo, de multe ori, din cauza lipsei de mașini, dispecerii fac munca felcerilor la telefon. Personal, sunt ferm convinsă că în fiecare raion există câte o doamnă Tamara ca a noastră, fost medic de ambulanță, care ori de câte ori este vreo chemare și nu sunt mașini libere, știe să ofere indicații, astfel încât până la urmă nici de medic să nu fie nevoie, care pe lângă faptul că e un specialist bun e și un psiholog minunat. Știe să vorbească în așa fel încât îți trece durerea și dă sfaturi înțelepte. 

Deși, după acea scurtă perioadă de experiență nu am mai avut tangență cu serviciul de urgență, și acum, când văd ambulanța sau când aud sirenele, îmi tresare inima din piept. Dar, ținând cont de condițiile de muncă, de aprovizionarea cu medicamente și consumabile, dar și de contingentul de pacienți am fost sfătuită de ai casei să mă reprofilez într-un alt domeniu. Cât am făcut practica, am văzut cum felcerii erau nevoiți să aducă de acasă alcool. Eu, personal procuram mereu antivomitive și dexametazon, pe care le țineam în buzunar și pe care, în caz de necesitate, le dădeam pacienților.

Mica mea experiență în calitate de medic pe ambulanță mi-a demonstrat o dată în plus că e destul de dificil să profesezi acest domeniu, iar uneori chiar și periculos. Spre exemplu, o colegă de a mea a fost lovită cu piciorul în piept în timp ce încerca să-i facă o injecție unei paciente, iar alta a pierdut sarcina, din cauza stresului și a regimului extenuant de muncă. Păcat că nu toată lumea înțelege asta. 

Foto simbol: amfms.ro