Cum afectează certurile părinţilor creierul copiilor? Răspunde psihoterapeutul

Cum afectează certurile părinţilor creierul copiilor? Răspunde psihoterapeutul

Chiar dacă avem tendința de a accentua importanța relației părinte-copil, în realitate, un rol foarte important în sănătatea și dezvoltarea psihică pe termen lung a copiilor îl au relația dintre cei doi părinți și atmosfera familială.

Modul în care părinții relaționează între ei, tonul de adresare uzual, mesajele pe care le transmit, toate au un rol important în bunăstarea copilului, cu potențialul de a afecta totul, de la sănătatea mintală, până la succesul academic și relațiile lui viitoare.

Despre ce se întâmplă în mintea copilului atunci când părinții se ceartă, ne explică psihoterapeutul Gabriela Gall.

„Pentru început, este nevoie să facem diferența între situațiile în care părinții au discuții în contradictoriu sau de negociere în care ei își exprimă dorințele și emoțiile într-un mod asertiv și situațiile în care părinții se exprimă agresiv verbal/fizic.

În primul caz, copilul învață, de la părinți, cum să gestioneze conflicte, cum să comunice benefic, cum să negocieze, cum să aibă relații sănătoase cu ceilalți. O astfel de discuție îl ajută să își dezvolte empatia, să înțeleagă că opiniile pot fi diferite și că este important să se exprime dar să îl și asculte pe celălalt.

În cazul în care părinții știu că este posibil ca discuția să se aprindă și să se ajungă la țipete, injurii, jigniri etc. atunci cel mai bine ar fi ca ei să își aleagă un alt loc sau moment în care să discute. Dacă totuși se întâmplă, este nevoie ca ei să poarte o discuție cu cel mic, să îi explice că ceartă nu are legătură cu el, că uneori lucrurile nu funcționează așa cum își doresc și că se mai întâmplă să ridice vocea sau să spună cuvinte pe care mai apoi să le regrete.

Nu există părinți perfecți, contează ce se întâmplă, în familie, în majoritatea timpului și este important ce facem după ce am conștientizat că modul cum am reacționat nu este benefic. Ceea ce are impact semnificativ pe termen lung este ce se întâmplă în mod repetat și nu ceea ce se întâmplă o singură dată.

Nu este nevoie ca părinții să nu se manifeste deloc în față copiilor. Faptul că ei se prefac la nivel comportamental nu înseamnă că cei mici nu simt că ceva este în neregulă. Semnele pe care le „citesc” copiii ar putea fi: faptul că părinții nu își zâmbesc, nu sunt amabili unul cu celălalt, faptul că ei dorm separat, dar și faptul că părinții sunt mai puțin disponibili emoțional pentru copii, iar aceștia neștiind de ce se comportă astfel părinții, pot interpreta că este vina lor.

În același timp, așa cum spuneam mai sus, neînțelegerile în familie pot fi folosite ca momente propice de învățare pentru copil. Sau, mai bine zis, gestionarea acestor neînțelegeri.

Am făcut acest comportament – pentru că am simțit emoția x – și a fost prea mult pentru mine atunci – și este în regulă, se mai întâmplă – data viitoare voi alege să fac diferit – în felul acesta.

Pentru că toate emoțiile au un rol important, chiar dacă unele dintre ele au primit eticheta de „negative”, ele ne spun ceva despre interiorul nostru și ne ghidează spre un comportament. Este nevoie să găsim modalitatea sănătoasă de exprimare a lor și astfel copiii învață să o folosească și ei.

Rolul emoțiilor pe scurt

Furia – ne ajută să punem limite, să refuzăm, să ne spunem punctul de vedere, să ne luăm apărarea.

Frică – ne ajută să ne îndepărtăm de locuri periculoase, ne învață de ce anume să ne ferim.

Tristețea – ne dă semnale că ceva ne-a rănit fizic/emoțional; ne poate ghida să cerem ajutor.

Bucuria – ne învață ce anume ne face bine și ce ar fi bine să continuăm să facem”, menționează psihoterapeutul.

Întrebată care este soluția cea mai potrivită – părinții să rabde și să stea într-o familie disfuncțională sau să se despartă, Gabriela Gall a răspuns:

Mesajul care poate să ajungă la copil este: „Orice s-ar întâmplă într-o relație, oricât m-ar răni, eu voi rămâne în relație.”

Sunt puține cazurile în care părinții se ceartă/lovesc și copilul nu are parte de același tratament.

Copiii care au trăit în relații disfuncționale și au avut parte de abuzuri vor adopta, în viață adultă, unul dintre următoarele roluri: agresor sau victimă. La bază, amândoi au avut în copilărie un abuzator.

Aici putem înțelege mai bine de ce unele femei continuă să trăiască cu soțul lor care le agresează, ele au învățat că această este normalitatea într-o relație prin exemplul părinților lor. Așadar îndepărtarea factorilor agresivi ar trebui să fie prioritară.

Am auzit de multe ori: „Rămânem împreună pentru copil, că să îi fie bine lui.”

Și mă întreb: Cum i-ar fi bine unui copil să crească într-o familie disfuncțională, într-un mediu ostil, nesigur și copleșitor?

Totuși, ce simte un copil atunci când își vede părinții certându-se? Așadar, este posibil ca el să creadă că este vina lui, că nu este suficient de bun și cuminte și să se simtă vinovat și asta poate duce la o responsabilizare din partea copilului: „Stă în puterea mea ca părinții mei să se înțeleagă și voi face tot ce este nevoie pentru asta.”

Se mai poate simți înfricoșat, trist, neputincios – mai ales când nimeni nu este acolo ca să îi explice situația și să îl ajute să își gestioneze emoțiile.

De asemenea, există trei tipuri de abuz: emoțional, fizic și neglijarea. Oricare dintre acestea sunt la fel de nocive, fie că ești martor, fie că abuzul este îndreptat asupra ta.

Aici putem vorbi și despre efectele stresului asupra organismului. Atunci când suntem stresați în organism se eliberează hormoni de stres precum: adrenalină și cortizol. Ei au rolul de a te mobiliza în caz de pericol, activează și dezactivează anumite funcții ale organismului (ex: crește glicemia, dar fluxul sangvinic periferic este redus).

După Hans Selye stresul are trei stadii: alarmă, rezistență și epuizare.

Eustres – stresul sănătos => Primele 2 stadii stau la baza adaptării și rezilienței, suntem stresați când ieșim din zona de confort dar asta ne ajută să găsim soluții și să ne dezvoltăm noi abilități.

Distres – stadiul de epuizare este de ordin negativ; Stresul cronic afectează întreg organismul și poate predispune persoană la diverse boli: digestive, cardiovasculare, osteoporoză, obezitate sau chiar depresie.

Certurile și violențele dintre părinți pot lăsa o serie de semne, în funcție de severitatea acestora și vârstă copilului acestea pot fi:

  • Întârzieri în dezvoltarea copilului pe plan: afectiv, cognitiv, relațional corelate cu posibile întârzieri în dezvoltarea motricității;
  • Stimă de sine scăzută;
  • Credință că lumea este un loc periculos și că în ceilalți nu poate avea încredere;
  • Performanțe școlare scăzute;
  • Dezvoltarea unei structuri de personalitate depresivă/anxioasă/evitantă;
  • Diverse boli.

Mai mult decât atât, manifestările copilului care ar trebui să ne facă să medităm la acest subiect sunt copierea comportamentelor părinților și manifestărilor precum:

–        Agresivitate (țipă, mușcă, lovește, împinge);

–        Apatie;

–        Schimbări de comportament care ne ridică semne de întrebare;

–        Coșmaruri;

–        Enurezis;

–        Dificultăți de adaptare.

În acest sens, copilul are nevoie de psiholog, atunci când apar manifestări dintre cele enumerate mai sus. Aici vreau să punctez ceva foarte important. Terapia copilului înseamnă de fapt consilierea sau terapia cu părinții. Cu cât vârstă copilului este mai mică cu atât se lucrează mai puțin cu el și mai mult cu părinții. Îmi place foarte mult următoarea metaforă care ajută la înțelegerea acestui aspect: „Copilul este pomul și familia este vremea.”

Mediul familial influențează creșterea și dezvoltarea copilului și dacă acesta nu se schimbă, chiar dacă cel mic trece printr-un proces terapeutic, lucrurile vor reveni la forma inițială.

Ca părinți, copiii ne pun față în față cu propriile noastre vulnerabilități și ne pot activa răni din copilărie. Din această cauză poate fi dificil să reacționăm la ce se întâmplă în prezent. Este nevoie să descoperim ce ne împiedică să avem relații sănătoase ca mai apoi să fim disponibili emoțional pentru copii.

Și aici mi-am amintit de o altă metaforă: În avion, în caz că sunt probleme, li se recomandă părinților să își pună ei masca de oxigen și apoi să o pună copiilor. Nu ai cum să ajuți pe cineva, atâta timp cât tu suferi, nu ai resurse sau când nici tu nu ai descoperit care sunt modalitățile sănătoase de relaționare, nu ai descoperit ce să lași în urmă din moștenirea familiei tale de origine și ce/cum să faci diferit.

Când părinții își întorc atenția asupra lor, vor crește și se vor dezvolta alături de copil. Mai este important să știm că nu există perfecțiune, însă există alegeri conștiente”, afirmă psihoterapeutul Gabriela Gall.

Adaugă comentariu