Eugenia Tofan - Femeia făcută din cuvinte

Eugenia Tofan - Femeia făcută din cuvinte

Şi-a strâns recent laurii, fiind decorată cu Ordinul „Gloria Muncii”, distincţie la care nu s-a aşteptat, dar care a onorat-o şi a responsabilizat-o deopotrivă. Eugenia este fiinţa care pune suflet în tot ceea ce face şi pentru care serviciul este şi o modalitate de a cunoaşte mulţi oameni, de a interacţiona cu aceştia şi de a-i aduna în jurul ei. Am avut marele noroc să o văd în plină acţiune, în timp ce îşi exercita atribuţiile de serviciu. Ţinuta la patru ace, reportofonul, aparatul foto, agenda şi stiloul îi sunt indispensabile pentru şefa Serviciului de Presă al Academiei de Ştiinţe, iar energia, plăcerea, dar şi responsabilitatea cu care îşi face meseria, nu pot trece pe neobservate.

 

 

Fac parte din generaţia „cu cheia la gât”. Am copilărit prin anii '70-80, ştiam de ruşine, respect şi de frica părinţilor, chiar dacă, în principiu, am fost un copil cuminte. De mică am avut un caracter mai băieţos, însă reuşeam să îmbin energia şi năzdrăvănia cu trăsăturile unei fetiţe. Nu am avut niciodată planuri bătute în cuie referitor la măritiş, motiv pentru care ai mei se întrebau de ce încă nu mă mărit?! Nu le puteam explica cauza, părea mult prea complicat. Până la urmă, orice părinte îşi vrea copilul realizat şi aranjat la casa sa şi se vede împlinit prin copiii săi.

 

 

Părinţii mi-au văzut viitorul în matematică dar, printr-un concurs de circumstanţe, am urmat Facultatea de Litere, vocaţia de pedagog se pare că o aveam încă de pe atunci în adâncul sufletului. Chiar dacă am nimerit din întâmplare la litere, anume aici am învăţat demnitatea cuvintelor, sensul şi profunzimea lor, drept pentru care mulţumesc destinului, dar şi profesorilor care m-au călăuzit. Acum mi se pare că sunt făcută chiar din cuvinte şi nu aş schimba pe nimic Facultatea de Litere. Deşi îmi doream nespus să plec în şcoală să lucrez, după absolvire m-am trezit direct la Academia de Ştiinţe. Eram absorbită de muncă şi aveam un regim mult prea solicitant, însă nu mă plângeam, nu mă vedeam într-un alt mod, îmi părea că fac ceea ce trebuie. Între timp, am fost invitată să lucrez la o revistă cu profil juridic, în cadrul căreia am reuşit să parcurg toate treptele ierarhice ale redacţiei şi să devin într-un final redactor-şef.

Doar lucrurile complicate şi perioadele mai dificile din viaţă te învaţă să vezi şi să înţelegi realitatea, să simţi pământul sub picioare. Iar mie îmi place să văd viaţa la dimensiunile ei reale, fie să mă adaptez, fie să înfrunt anumite dificultăţi, să ajus-tez anumite carenţe. Mă axez pe ideea că Dumnezeu ne oferă la fiecare câte ceva, dar trebuie să muncim şi nu doar pentru existenţa în sine, dar şi pentru a deveni cine ne dorim. El nu ne îndeamnă să fim leneşi, iar pentru mine e important, frumos şi plăcut să muncesc.

Era perioada mişcărilor de eliberare naţională, cum am obişnuit s-o numim, perioadă în care eram dornici de liberate. Îmi amintesc şi acum, era 28 iunie, ziua în care l-am întâlnit şi, paradoxal sau nu, dar strada tot 28 iunie se numea. Ne-am cunoscut în plină stradă şi după o mică conversaţie mi-a cerut numărul de telefon. La insistenţa lui i l-am spus, aşa, într-o şagă, fiind sigură că n-o să-l memoreze, doar că m-am trezit a două zi cu un telefon din partea lui. Nu cred că a fost dragoste la prima vedere, de care să fi fost sigură. Nu aveam nici un plan, eram prinsă în multe activităţi şi nu prea aveam timp să mă gândesc la ceva serios. Însă îi vedeam insistenţa şi respectul pe care îl manifesta. Am realizat că îmi lipseşte şi că ţin la el când a fost nevoit să plece la stagiul său militar. Atunci m-am convins că el era cel care îmi aducea confort, linişte şi armonie. Ne-am căsătorit într-un timp relativ scurt.

Aşa s-a născut Cezara, fiica cea mare. Mi-am crescut copilul ca pe o floare în glastră şi i-am oferit tot ce îşi dorea. Soţul era cel care îşi făcea griji pentru ea, motiv pentru care am stat acasă mai mult decât ar fi trebuit. Am încercat s-o antrenez în diverse activităţi. A făcut timp de 9 ani dansuri sportive, desen, a cântat la pian şi chiar la fluier, 8 ani dedicându-i emisiunii radio „Ora copiilor". Dansul îi lua foarte mult timp. Era necesară o pregătire intensivă, ore individuale... Deseori mergea la diverse campionate. Totuşi, reuşea să recupereze materia şi să înregistreze succese şi la învăţătură. După clasa a 9-a a aplicat la un colegiu în Anglia şi chiar dacă nu doream să-mi dau acordul, a trebuit să renunţ şi să îi permit să îşi aleagă singură viitorul, mai ales că îl avea aliat pe tăticu. Credeam că o să opteze pentru un profil umanist, însă până la urmă s-a îndreptat către ştiinţele exacte. Mi-a fost frică s-o las să plece atât de departe, nu puteam să-mi revin de la această despărţire, nu aveam habar cum o să se descurce acolo, pentru că nu prea era pusă la munci acasă. Însă Cezara avea încredere în forţele sale şi mi-a demonstrat că îşi poate purta de grijă singură. Acolo a primit o şcoală foarte bună, iar pe lângă studii şi-a dezvoltat şi alte abilităţi, fiind implicată în diverse activităţi extracurriculare. După colegiu a urmat facultatea tot în Anglia, pe care a absolvit-o anul trecut, iar momentan şi-a văzut visul împlinit - îşi face studiile la Academia de Design din Florenţa, Italia.

 

Cât timp am stat cu Cezara acasă au apărut noile tehnologii, iar atunci când am revenit la serviciu a trebuit să reuşesc să recuperez ceea ce am scăpat. Recunosc, am reuşit să mă integrez într-un timp relativ scurt şi mi-am continuat meseria. Întrucât activam la o revistă cu profil juridic, între timp am aplicat la Facultatea de Drept, pentru a-mi facilita cumva activitatea.

Cea de-a doua fericire a fost Beatrice care, recent a împlinit 10 anişori. Cu Betty povestea a fost cu totul alta, iar atunci când avea 7 luni, după consiliul familiei, am revenit la serviciu. M-am lăsat absorbită de muncă, deşi mi-au rămas anumite regrete . Mă gândesc că nu i-am dedicat mai mult timp, dar sper să mă înţeleagă şi să mă ierte. Beatrice şi-a urmat sora şi face şi ea dans modern. Am încercat să o înscriu şi la muzică, doar că dorinţa mea nu a dat roade. Am mizat pe faptul că, treptat o să îndrăgească muzica, însă n-a fost să fie. În schimb pictează în ulei, iar lucrările ei sunt expuse la liceul unde învaţă şi la şcoala unde dansează. Betty a fost un copil aşteptat şi mult dorit, mai ales de Cezara. Venirea ei pe lume m-a făcut să privesc lucrurile total diferit şi, respectiv, educaţia pentru Betty a fost cu totul alta. Acum şi copiii parcă sunt altfel, sunt invadaţi de tehnologiile care se modifică de la o zi la alta, iar curiozitatea pentru ele înlocuieşte uneori chiar şi părinţii. Este ca şi sora sa, fata tatei. Acum Betty a crescut şi între ea şi Cezara s-a înfiripat o relaţie deosebită, chiar dacă e vorba de o relaţie la distanţă. Legătura dintre ele este foarte apropiată. Mi se umple sufletul de tristeţe când mergem s-o petrecem pe Cezara la aeroport şi văd cum Beatrice abia de-şi stăpâneşte lacrimile. Nu spune nimic, dar simt ce se întâmplă în sufleţelul ei de copil. Este destul de sensibilă şi profund afectată de plecarea surorii. Pentru că recent a fost ziua ei, Cezara i-a oferit în dar o carte-album, în care a reuşit să ilustreze cele mai frumoase momente petrecute alături de sora sa timp de o lună de zile în Anglia. Pe lângă urările de sănătate şi noroc pe care le-a scris în această carte, Cezara a imortalizat şi următorul gând: „..sper că ştii cât de mult te iubesc!” Nu cred că ştiţi ce val de emoţii şi lacrimi m-au inundat…

Stau câteodată şi îmi privesc copiii şi regret că nu am putut şi nu am avut sănătatea de a avea mai mulţi. Îmi amintesc ce familie numeroasă şi gălăgioasă, în sensul frumos al cuvântului, eram acasă la părinţi... şi asta mi-am dorit şi eu, mai mulţi copii care să-mi umple sufletul de fericire şi să-mi decoreze viaţa cu năzdrăvăniile lor.

Fetele mi-au completat viaţa, mi-au diversificat-o şi nu mi-o imaginez altfel. Acum, când Cezara e departe noi, mi-aş fi dorit încă un copil, pentru ca Betty să nu fie singură. Nutresc sentimente infinite pentru odoraşii mei şi le mulţumesc pentru că sunt în viaţa mea şi mi-au împlinit visul de mamă. Copilul e grijă, copilul e împlinire, copilul este tot. Numai câtă bucurie poate încăpea într-un părinte atunci, când îşi vede copilul sănătos? Când acesta înregistrează succese? Cât de mare este bucuria atunci, când îşi vede copilul fericit? Satisfacţia atinge culmi nebănuite.

Am avut marele noroc să îmbin această fericire părintească cu serviciul pe care îl am. Îmi place să-mi revăd colegii de muncă, şeful bine dispus... Ceea ce nu mă plictiseşte este faptul că sunt mereu informată, că familia mă aşteaptă seară de seară, astfel fiecare zi este unică în felul său. Îmi fac meseria cu satisfacţie şi plăcere, această combinaţie între muncă şi fericirea de a-ţi vedea rezultatul, m-a determinat să mă simt împlinită chiar şi atunci, când sunt frântă de oboseală.

Sunt antrenată în mai multe activităţi, motiv pentru care timpul ce mi-l petrec în sânul familiei este limitat, însă destul de consistent. În pofida agendei încărcate pe care o am familia este cea care mă susţine, chiar dacă mai este tentată să-mi mai facă unele reproşuri.

Cred că ordinul pe care l-am primit recent nu a fost pentru ochii mei verzi, dar pentru prestaţia mea. Nu mi-am pus scopul de a face o carieră strălucită, nu m-am gândit nici în visele cele mai frumoase că aş putea beneficia de o distincţie de stat, doar am muncit.Surpriza însă a fost de nedescris. Munceam până la uitare de sine, drept pentru care şeful meu obişnuieşte să glumească zicând că Eugenia este femeia care consideră că decât să stea degeaba, mai bine lucrează degeaba, adică gratis. Sunt recunoscătoare tuturor celor care au avut timp să vadă şi să înţeleagă ceea ce fac la serviciu şi m-au recomandat la această distincţie. Este o mare onoare, dar şi o mare responsabilitate pentru mine. Cred că asta e legea compensaţiei şi sunt sigură că, dacă aş pleca într-o zi acasă fără rezultate, nu m-aş simţi împlinită. Se zice că munca este o brăţară de aur, iar eu am una.

Sunt onorată să ştiu că cineva apreciază ceea ce fac. Sunt perfecţionistă de felul meu. Nu ştiu dacă îmi şi reuşeşte acest lucru, dar ce ştiu cu siguranţă e faptul că în serviciu sunt foarte exigentă, pe alocuri dură... Uneori îmi e frică de mine însămi. Fac ceea ce pot şi ce simt şi, de obicei, mă strădui să iasă cât mai bine, iar ceea ce îmi reuşeşte pot confirma cei din jur.

Regret că nu îmi pot permite să petrec mai mult timp cu familia mea, însă încerc să compensez acest fapt. În fiecare an, de ziua Beatricei, la orele 11:40, ora la care am născut-o, obişnuiam să ciocnesc o cupă de şampanie, indiferent de locul unde mă aflam. Mereu găseam sau inventam o modalitate de a avea pe cineva alături, fie colegi, rude, sau prieteni, cu care împărtăşeam din fericirea mea. Mai puţin în acest an. Urma să fiu prezentă la un eveniment de proporţii şi nu am putut să mă ţin de această tradiţie. M-au cuprins emoţiile şi chiar am plâns în intimitatea mea. Această stare însă a fost diluată un pic atunci, când şeful meu m-a felicitat şi mi-a zis că cel mai bun cadou pentru fiica mea este faptul că îi ofer o educaţie prin exemplul propriu de muncă determinată, şi prin rezultatele pe care le am. „Îţi educi copilul prin exemplul tău de mamă muncitoare”, mi-a zis, şi ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase mesaje adresate, care mi-a alungat oarecum din tristeţe şi chiar m-a mobilizat.

Eugenia Tofan este o fiinţă sensibilă, de formaţiune umanistă cum obişnuieşte să spună, naturală şi reală, o adeptă a sincerităţii, care susţine cu tărie că frumuseţea e o chestie relativă şi, în opinia ei, oamenii arată aşa cum le este interiorul. Atunci când sufletul este frumos, frumuseţea dă pe dinafară, pentru că dincolo de vârsta biologică este vârsta forului interior. „Eşti aşa cum eşti, nu e nevoie să susţii că eşti frumoasă sau deşteaptă. Fii naturală şi o să atragi prin sinceritatea ta…”

Are o familie cu picioarele pe pământ, iar lucrul care o scoate în evidenţă este faptul că are multă lume frumoasă în jurul său. A reuşit să adune oameni frumoşi, iar pentru acest lucru nu a depus prea mult efort, pentru că lucrurile au venit de la sine. „Îmi trăiesc viaţa consistent şi mă bucur atunci, când pot oferi cuiva ceva, iar acel cineva e fericit. Fericirea mea este atunci dublă”.

Text de Diana Gaţcan

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 (4) din 2014

Adaugă comentariu