Lucia Roşca: amintiri şi confidenţe...

Articol publicat în revista "Mame de succes", nr. 2, iunie 2015

Are o fetiţă adorabilă şi o burtică simpatică, un soţ grijuliu - care nu şi-a lăsat odoraşul jos din braţe cât noi am discutat - şi o carieră frumoasă în televiziune. Oare ce îşi mai poate dori? Despre trăiri, emoţii, amintiri, vise şi planuri de viitor am discutat cu prezentatoarea Jurnal TV Lucia Roşca, care prin cumul este o mamă iubitoare, o soţie fericită şi, nu în ultimul rând, o persoană deschisă şi pozitivă.

Spun asta în contextul în care, obişnuită s-o văd zilnic de cealaltă parte a ecranului azuriu – rece, echidistantă şi cu un zâmbet abia schiţat în colţul gurii, am rămas un pic bulversată de caracterul exuberant şi buna dispoziţie cu care m-a întâlnit. Atunci am înţeles că lista mea cu întrebări, pregătită minuţios de acasă nu o să îmi servească la nimic, iar interviul preconizat va lua, mai degrabă, forma unei discuţii, “ca între noi fetele”.

Când spun cuvântul copilărie, mă teleportez în ograda buncilor din partea mamei, din satul Bujor, Hânceşti. Eu m-am născut şi am crescut în Chişinău, iar oraşul pe vremea ceea nu oferea chiar atât de multe oportunităţi copiilor, de aceea, oazele mele de culoare erau zbenguielile în ograda bunicilor, sărbătorile, casa plină de nepoţi şi, desigur, livada, care pe vremea aceea mi se părea una enormă.

Totuşi, icoana copilăriei mele au fost părinţii. Iar primul lucru care îmi vine în gând este o imagine – sfârşit de săptămână, mama, tata, eu şi fratele acasă, pe masă o mămăligă aburindă, plăcinte şi peşte cu mujdei. Noi, copiii spunem poezii, cântăm sau dansăm, iar părinţii sunt în culmea fericirii… Au izbutit!

De acasă am pornit cu nişte valori şi o morală sănătoasă. Mămica mea are până azi o vorbă – sărac, dar curat. Ea m-a învăţat de când eram mică (atunci când ore în şir stăteam la bucătărie, mi se părea că noi două suntem cele mai mari prietene şi discutăm, însă mai tîrziu am înţeles că ea, de fapt, mă educa), că cel mai important în viaţă pentru un om este să fie cinstit şi să spună adevărul, chiar dacă acesta doare. Dăruirea de sine, încrederea, toleranţa şi loialitatea fac relaţia mamă - fiică să fie una puternică. Sunt calităţile pe care mi le-a “infiltrat” mama odată cu laptele matern. Acum e rândul meu… Datorită părinţilor, am pornit în viaţă sigură pe sine.

Din păcate, pe tata l-am pierdut acum nouă ani, într-o zi de mai. Mi-au rămas în inimă atâtea cuvinte nespuse. Iar el, avea încă atâtea vise de realizat, şi forţă pentru a le duce pe toate la bun sfârşit. Nu a avut doar zile…

Dacă s-ar petrece un miracol şi tatăl meu ar fi acum aici, l-aş îmbrăţişa aşa cum nu am mai făcut-o niciodată şi i-aş spune… “dacă cerul ar putea să te aducă în viaţa mea, tăticule… te-aş ruga să-mi oferi ultimul dans în rochie de mireasă şi să te uiţi ce frumuseţe de nepoată ai şi ce nepot vine din urmă… hai, susţine-o pe mămica, pentru că are nevoie de un umăr bărbătesc!” La drept vorbind eu oricum vorbesc foarte des cu el şi ştiu că mă aude.

Alegerea facultăţii de jurnalism nu a fost una întâmplătoare. Iniţial mi-am dorit să devin actriţă. Dar am o rudă, actor la un teatru din Bucureşti, care m-a convins de faptul că dincolo de flori şi aplauze, actoria presupune multe sacrificii. Am înţeles că nu sunt gata pentru ele. Apoi, m-am imaginat în postură de traducătoare, dansatoare, profesoară etc. etc., şi nu m-am regăsit. Această perioadă de căutare a sinelui a coincis cu cea când cunoscusem un tânăr, nume notoriu azi, dar care atunci îşi începea cariera în radio. Am mers cu el la radio şi m-am îndrăgostit… de atmosfera de acolo, de echipa pe care o cunoscusem. Ce-a urmat e de la sine înţeles...

Lucrez de la 16 ani. Multă vreme am activat la radio. Postul “Serebreanîi dojdi” a fost primul care m-a găzduit, în calitate de dj-iţă. A urmat “Radio Noroc” dupa care “Radio Nova”. Acolo am început să fac ştiri. Apoi am lucrat la Prime TV, la “Fabrica de Staruri”, şi la TV7. A fost o perioadă extrem de solicitantă, dar în acelaşi timp frumoasă, când lucram, învăţam la facultate, apoi iar lucram şi dormeam 2 ore din 24.

Numele notoriu în jurnalism de la care am avut ceva de învăţat este Alexander Gordon. Cu el am trecut de vârsta cea mai grea – 16-19 ani, ascultându-i emisiunile la radio “Hmuroe Utro”. Pentru mine, el este adevăratul jurnalist, regizor, scenarist, profesor şi omul care cu încredere spune lucrurilor pe nume, fără jenă şi frică de a-şi expune propria viziune. De la el am învăţat că, important în tot ce se întâmplă şi în ce spui, este miezul, esenţa şi nu felul în care o spui, pentru ca pur şi simplu să pari mai deştept, aşa cum o fac mulţi...

La Jurnal TV am ajuns ca şi toţi ceilalţi angajaţi. Am trimis un CV. La scurt timp, am fost chemată la interviu şi acceptată. Mi-am găsit locul la pupitrul de ştiri, deşi iniţial mi s-a oferit postul de producător, apoi prezentatoare a unui talk show cu tentă politică. Am refuzat. Totuşi, politica e o chestie murdară… în ţara noastră.

Emoţiile legate de emisiile în direct au fost depăşite cu foarte mult timp în urmă, încă pe vremea când ieşeam pe scenă cu corul “Lia Ciocârlia”, apoi cu formaţia “Why Not” în care am cântat, şi desigur, în urma activităţii mele la radio. Sigur, ceea ce fac acum e cu totul altceva. În cazul meu regula e simplă: nu mă gândesc la miile de oameni care mă privesc şi mă ascultă. Mă strădui să îmi închipui că transmit mesajul, despre ce se întâmplă în ţară sau în lume, unei singure persoane, care nu are de unde să le ştie pe toate, decât de la mine. Astfel, mă simt mai aproape de fiecare telespectator, respectiv, mă simt înţeleasă şi auzită. Emoţii am atunci când merg pe stradă şi aud de la trecători că Jurnal TV este unica televiziune cu verticalitate. Asta e plata cea mai mare pentru orice jurnalist.

L-am cunoscut pe soţul meu, Marat, în 2006. S-a întâmplat la o lună de la moartea tatei. Eram încă foarte distrusă şi îmi “îngropam” timpul liber în muncă. În prima zi când l-am văzut, m-am speriat. Mi s-a părut o namilă de om, pe lângă cele 46 de kilograme ale mele. Avea tatuaje pe mâini şi era foarte insistent. Când era alături de mine, mi se asocia cu personajul din povestea “Frumoasa şi Bestia”. Ulterior, urma să descopăr în el, un om blând, foarte sensibil, galant şi cumsecade.

Soţul meu este evreu, respectiv, vine dintr-o familie cu alte sărbători, tradiţii şi obiceiuri… pe care noi aşa şi nu le-am cunoscut. Îmi pare rău, dar asta e... În general, nu cred că bărbaţii sunt capabili să “infiltreze” în familiile pe care le întemeiază tradiţiile şi obiceiurile de acasă. Este mai mult de datoria mamei să o facă. Ştiu doar când este Revelionul lor şi Paştele, cam atât. Din păcate, familia soţului locuieşte departe şi nu am avut ocazia să cunosc unele tradiţii de la socri, chiar dacă mi-ar fi plăcut.

Sarcina cu Emma a fost una foarte uşoară. Nu am avut pofte, poate doar de piersici. Am lucrat până în şapte luni, apoi am mers în concediu. Deşi mă simţeam perfect, am vrut să profit din plin de starea mea. Eram atât de fericită, emoţionată, voiam să importalizez fiecare moment, să notez fiecare schimbare. Acum stau şi mă gândesc că erau nişte trăiri pe care odată cu anii le simţi altfel... Vreau să zic că, dacă acesta sarcină s-ar fi produs la 20 de ani, cu siguranţă că aş fi lucrat până în ultima zi, aş fi alergat să le reuşesc pe toate. Astăzi, însă am decis altfel.

Am născut pe cale naturală. Nu mi-a fost frică de durere. Citisem multă literatură şi ştiam deja toate argumentele “pro” şi “contra” ale unei naşteri prin cezariană, pentru a mai sta la dubii. Emma s-a născut minionă. Un pui de om de numai 2300 gr., însă aproape eminentă, luând nota 9 potrivit scorului Agpar. Soţul a asistat şi el. Nu a fost prezent doar în momentul crucial... Probabil, sufocat de tensiunea care domnea la moment în sala de naşteri, ieşise să fumeze o ţigară. Când m-a lăsat, eram încă singură. Când a revenit, îl aşteptam în două. Cel mai impresionant din partea lui a fost momentul când a dat cu ochii de Emma, el care era mai mult decât sigur că va fi băiat. Am citit în privirea lui dragoste paternă, de care încă nu ştiam că e capabil până la asta.

Întrebarea cui seamănă Emma este una tare des dezbătută în familia noastră. Eu zic că îmi seamănă mie foarte mult. Soţul, desigur spune că e bucăţică ruptă el. Adevărul e undeva la mijloc. Pot spune că a luat de la ambii câte ceva şi cum amândoi suntem ca ardeii iuţi… îţi dai seama cum e? În concluzie, Emma e un copil foarte gingaş, cochet şi nespus de dulce, dar în acelaşi timp, iute, şmecher şi exigent.

Depresia post natală? Cine nu a trecut prin ea? Tu nu? Am depăşit-o datorită susţinerii din partea soţului, în primul rând. Cred că trebuie să te simţi iubită, dorită şi unică aşa cum ai fost până la venirea pe lume a bebeluşului. Dacă ai acest “medicament” la îndemână, atunci depresia dispare imediat, mai ales că apar deja preocupări mai importante şi mai plăcute, ce ţin de prunc.

După naştere, am revenit uşor la silueta de dinainte de sarcină. Însă am avut parte şi de o perioada grea din punct de vedere psihologic. Eu am fost dintotdeauna foarte preocupată de felul cum arăt şi cum mă simt în pielea mea. Aşa că, în cazul meu, nu a fost vorba de o simplă îngrăşare, ci de o schimbare absolută a organismului centimetru cu centimetru. A trecut însă, cu masaj mult, alăptat la sân şi mese mici, dar dese.

Am revenit la Jurnal TV după trei luni de la naşterea Emmei, dar nu din dorinţa mea. Aşa a fost conjunctura faptelor. Cu tot babyboom-ul cu care se “confruntă” acum trustul Jurnal Media, am revenit la pupitru pentru a oferi liber spre maternitate altei mămici care urma să nască.

Ambii ne-am dorit încă un copil, dar nu ne-am gândit că totul se va produce chiar atât de repede. Şi dacă în prima sarcină nu am vrut să ştiu sexul copilului, acum ardeam de nerăbdare să ajung la ecograf. Acum sunt extrem de fericită. Voi fi mămică de băiat.

Mi-am dorit foarte mult un băiat şi o fată, după modelul familiei mele. După părerea mea, asta înseamnă că ai totul! În plus, cine nu ştie expresia “fata tatei”. Eu deja prevăd clipa când ei doi vor “coaliza”, îşi vor spune secrete, iar asta o să mă facă geloasă... şi, cum eu sunt extrem de posesivă, mi-am dorit să am “bărbăţelul” meu.

Dacă acum aş fi purtat sub inimă încă o prinţesă, nu ştiu dacă m-aş fi gândit şi la o a treia sarcină. Întrebarea asta ar fi bună dupa venirea pe lume a celui de-al doilea bebe, până atunci însă pot spune doar că: nu noi îi alegem pe ei, pe copii, ci ei ne aleg pe noi în calitate de părinţi. Aşa că dacă vom fi aleşi pentru a treia oară înseamnă că putem şi că am meritat.

Cu a doua sarcină îmi vine mai uşor din punct de vedere psihologic, pentru că “păşesc” pe un teren tatonat deja. Îmi vine mai greu din punct de vedere fizic. Trebuie să-i ofer Emmei maximă atenţie, răbdare şi multă joacă, însă din păcate, sarcina îmi frânează din posibilităţile şi dorinţele mele… Pe lângă toate, mai sunt şi treburi de făcut prin casă, mai este job-ul şi ha-ha-ha, să nu uit de soţ.

A doua sarcină este diferită. În primul rând mişcările copilului le simt din a 14 săptămână, iar asta e partea cea mai îndrăgită de mine. Totuşi, la fel îmi fac griji pentru sănătatea copilului şi pentru a mea, pentru că am încă organismul slăbit, care nu şi-a revenit complet după prima naştere şi alăptare. În plus, diferenţa la felul cum arăt acum şi cum arătam prima data e mare. Asta au remarcat-o toate prietenele mele. Forma burticii e diferită, poftele sunt diverse şi multe, mi se conturează talia şi am o dorinţă nebună să arăt bine mereu.

Nu îmi fac griji pentru kilogramele în plus pe care aş putea să le acumulez. Ceea ce cu adevărat mă îngrijorează este sănătatea celui din burtică. Îl rog pe Dumnezeu să-mi dăruiasca un băiat sănătos. Cred că mai mult mă stresează faza cu atenţia, grija şi dragostea care va fi împărţită la doi - asta chiar e provocarea secolului pentru mine… Şi când spun asta, îmi amintesc de bunica mea, care a avut mulţi copii şi toţi cu o diferenţă de maximum doi ani între ei. Absolut toţi vorbesc despre ea ca despre o sfântă. Cred că anume ea ar fi putut să mă înveţe câte ceva la acest capitol, dar din păcate nu mai e printre noi. Va trebui să mă documentez foarte mult, ca în primul rând să nu-mi traumez prinţesa.

Ce îi lipseşte pe moment Luciei Roşca? Bună întrebare (râde). O zi exclusiv dedicată mie. Să mă trezesc când vreau, să fac ce vreau, să mă plimb agale prin parc sau să savurez o cafea aromată la terasă, citind o revistă cu conţinut light…

Dacă ar fi să i-au viaţa de la capăt, nu aş renunţa la nimic. Fiecare clipă trăită de mine este o experienţă colosală şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a călit răbdarea, m-a pus la încercări, dar nu mi-a permis să îmi pierd credinţa, încrederea şi dragostea, altfel nu era să fiu ceea ce sunt şi să am ceea ce am!

Mi-e frică doar de faptul că într-o zi copiii mei mă vor întreba – mamă de ce ai ales să ne creşti în ţara asta, pe când restul stau în Europa? De ce studiem în şcoli în care nu înveţi nimic concret şi de ce ai decis pentru noi să trăim într-un stat unde te sufoci de atâta minciună, sărăcie şi incompetenţă.

La bătrâneţe aş dori să trăiesc într-o ţară unde nu există iarnă, să am o maşinuţă mică, decapotabilă, în care eu cu o batistă pe cap şi cu ochelari de soare, cu “moşneagul” alături pe bancheta din faţă, să mergem la cumpărături sau la plimbare cu nepoţii, iar de câteva ori pe an să călătorim împreuna prin lumea mare… E un vis care are dreptul la viaţă!

Text: Daniela Borodachi

Articol publicat în revista "Mame de succes", nr. 2 iunie 2015

Fotografii: Studio Foto d'Or