O mai ţineţi minte pe Polina Caraman, fetiţa purtând pălărie roşie cu buline şi rochiţă albă, care ne-a înfrumuseţat una din coperţile revistei noastre acum un an şi jumătate? Iată că ne-am întâlnit din nou, pentru o altă provocare marca „Odoraş”, pe care eroina noastră a îmbinat-o armonios cu noua sa pasiune – hipismul. 

La un an şi jumărate de la întânirea de atunci, indiscutabil, Polina a crescut mare. La drept vorbind, era cât pe ce să nu o recunosc. Dar, are un zâmbet inocent, nişte ochi de culoarea cerului senin şi un păr auriu care, cu certitudine, sunt cartea de vizită a acestei fetiţe. Am avut o discuţie sinceră şi frumoasă, ca şi chipul acestui copil. Doar noi două.

Polina, salut. Mă mai ţii minte?

Sigur, sigur. Ţi-am recitat poezii despre „Доктор Айболит”. Am făcut multe poze şi am schimbat câteva rochiţe. Aveai şi un bebeluş micuţ atunci. (dă cu ochii de el şi exclamă) Vai, ce mare s-a făcut!!!

De data asta, mama fetei poate să stea mai relaxată. Polina nu mai pune întrebări cu duiumul, ca data trecută, poate doar la sfârşit una. Stă cuminte în fotoliu şi aşteaptă chelnerul să-i aducă îngheţata.

Îţi place îngheţata?

Da, este mâncarea mea preferată. Pot mânca oricând şi oricât de multă.

Ce îţi mai place ţie să faci?

Multe. De exemplu, să călăresc pe Bomba, calul meu de la şcoală.

Aşadar, de mai bine de un an, Polina face hipism. A îndrăgit căluţii după ce a mers la o fermă de struţi din afara oraşului şi acolo a călărit pentru prima dată un ponei. I-a plăcut. Asta au înţeles şi părinţii săi, după zecile de întrebări zilnice, la care erau mereu puşi în situaţia să răspundă la „când mă duceţi iar să călăresc?” Şi atunci au dus-o la Şcoala de Echitaţie.

Ce îţi place ţie acolo?

Totul. Da' ştii că Bomba are un mânz micuţ? Când el era în burtă, eu cu antrenorul meu puneam urechea la burtică şi noi doi vorbeam. Adică, eu îi vorbeam, iar mânzul dădea din copite.

Bomba este calul cu care ai pozat ca o prinţesă pentru revista „Odoraş”?

Acela nu este Bomba, este Decebal, iar eu nu sunt prinţesă.

Dar cine eşti?

Sunt regina sportului de echitaţie. Aşa mă numeşte antrenorul.

Părinţii au încercat să îi transforme copilăria într-o poveste. Dar, deşi camera ei este una pentru prinţese adevărate, are o sumedenie de păpuşi-prinţese, Polinei îi plac căluţii. Îi are acasă „în număr nelimitat”, vorba ei. Cu ei doarme, în patul său de prinţesă, cu ei mânâncă, cu ei se joacă, iar dacă este întrebată ce cadou îşi doreşte să primească, răspunsul va fi – „un căluţ”. Ulterior, am aflat că această dragoste pentru cai nu este una apărută peste noapte. Este mai degrabă genetică. I se trage de la tata, care în copilărie era un călăreţ neîntrecut şi care credea că plimbatul cu caii e cel mai bun lucru.

Polina, cu prinţesele cum rămâne? Tuturor fetiţelor le plac prinţesele.

Îmi plac şi mie. Îmi place Cenuşăreasa, Aurora, Jasmin. Ştiu toate poveştile cu prinţese.

Ce poveşti îţi mai plac?

Ai uitat să mă întrebi care este povestea mea preferată.

Şi care e povestea ta preferată?

Peter Pan.

De ce? Mi se pare că e o poveste care place mai mult băieţilor.

Îmi place Peter Pan pentru că el poate zbura. Tu nu ştii de unde ia el praf magic?

Nu.

Nici eu!

Nu merge la grădiniţă. Spune că nu se simte comod acolo. În schimb, frecventează un centru de dezvoltare timpurie, face zilnic ore cu dădaca şi are lecţii duminicale cu o profesoară de clasele primare. Astfel, la cei patru ani neîmpliniţi, Polina ştie să scrie, cunoaşte alfabetul, şi chiar încearcă să unească literele în cuvinte. Cunoaşte poezii, pe care le învaţă la fuguţa. Mi-a recitat şi mie una lungă. „У лукоморья дуб зелёный” de A. S. Puşkin. O cunoaşte pe toată, vreo 30 de strofe. Cel mai des însă desenează, modelează, face diferite ierbare şi compoziţii, într-un cuvânt, fel de fel de surprize zilnice pentru părinţii săi, care vin seara de la serviciu.

Copiii de la grădiniţă au un regim. Polina, tu însă ce faci toată ziua acasă?

Eu tot am regim. Mă trezesc dimineaţa, odată cu mama şi tata.

Şi ce faci?

După program e alintuşul în pat (râde). Apoi urmează sărutul şi îmbrăţişatul de bună dimineaţa cu amândoi. Abia după asta merg să mă spăl pe dinţi şi limba.

Şi după care?...

Mănânc câte un pic de pastă de dinţi (râde şi se uită cu coada ochiului la mama). Apoi merg să iau micul dejun. După care mă pregătesc să îl întâmpin pe verişorul meu Artiom, care petrece toată ziua cu mine. Este acesta din poze (mi-l arată pe băieţelul cu care a pozat pentru revistă).

Cum rămâne cu un frate sau o soră? Încă nu le-ai zis părinţilor?

Nuu. Îmi ajunge cât mă dădăcesc cu Artiom. Am şi o verişoară. Ce-i drept, ea e foarte mică. Abia s-a născut. O cheamă Arina. Ah, da!! Xenia, ea mă numeşte sora ei. Dar, de fapt, nu e sora mea adevărată. Îmi este prietenă. Avem şi secrete. Mamă, mamă, ce este acolo?

Era vorba de un stâlp de electricitate, care de la înălţimea etajului trei unde ne aflam se vedea diferit decât de jos, de la înălţimea unui copil mic. Aşadar, întrebările: Pentru ce? Când? Unde? Dar, mai ales, de ce? au rămas la ordinea zilei în familia Caraman, fapt confirmat şi de Ecaterina. Mama fetei îşi aminteşte amuzându-se de episoadele dese, când, în încercarea de a-i răspunde Polinei cât mai exact la întrebarea pusă, este ameţită la propriu de următorul „de ce”, care vine după un răspuns, după părerea ei, destul de elocvent. Cu această ocazie, au mers împreună şi au cumpărat o enciclopedie enormă pentru copii, deşi asta nu a scutit-o definitiv de căutat prin alte cărţi sau pe internet, atunci când este pusă în încurcătura unui şirag de întrebări fără sfârşit.

Polina, dar unde este tatăl tău?

E la serviciu. Ziua el lucrează, iar seara merge cu mine la plimbare. Doar în zilele când este liber de dimineaţă, mergem toţi trei şi ne plimbăm cu bicicletele. Ne jucăm de-a prinselea. Sau dacă mama nu este cu noi, mergem amândoi şi cumpărăm flori pentru mama şi jucării pentru mine. Tata mereu mă alintă.

Şi mama la fel?

Nu, mama are grijă de disciplina în casă.

Nu ştiu dacă un copil ca Polina are nevoie de disciplină, pentru că este o fetiţă foarte pozitivă, charismatică şi inteligentă. La aceasta se mai adaugă şi dragostea necondiţionată a părinţilor, care au decis ca aptitudinile artisitice ale odoraşului lor să meargă mână în mână cu învăţătura. O simbioză reuşită, care generează copii fericiţi şi împliniţi sufleteşte. Noi aşteptăm ca Polina, care între timp ne-a devenit foarte dragă, să ne treacă pragul şi cu alte ocazii, pentru a ne împărtăşi toate evenimentele frumoase din viaţa ei.

Text de Daniela Borodachi

Articol publicat în revista Odoraş, nr. 8 (77), 2014