Sorina Obreja: ”Cu Emilia viața e deosebită”

Sorina Obreja: ”Cu Emilia viața e deosebită”

Pe Sorina Obreja o cunosc de pe băncile universităţii, mi-a fost colegă şi încă pe atunci dădea mari speranţe jurnalismului moldovenesc, datorită ingeniozităţii şi curajului pe care l-am remarcat din primul an de facultate. Deşi nu ne-am văzut de câţiva ani, i-am auzit vocea, mai întâi, la Radio Moldova, apoi la Radio Noroc, ca, într-o bună zi, s-o admir la Pro TV. Ea este jurnalista care, de şase ani, neîntrerupt, ne aduce ştirile în casele noastre. Mare mi-a fost mirarea când, la o întâlnire cu colegii, am văzut-o pe Sorina mai frumoasă decât de obicei. Bijuteria, care o făcea deosebită, era burtica proeminentă, în ultimul trimestru de sarcină. De la acea întâlnire multe s-au schimbat: a născut şi a revenit la serviciu. Dar despre cele mai recente evenimente din viaţa Sorinei vă propunem să aflaţi chiar de la ea.

Am decis să devin mamă după cinci ani de căsătorie. Deşi soţul ar fi vrut demult să avem un copil, eu am fost cea care am spus „nu” o perioadă, nu mă simţeam pregătită pentru asta. Mi se părea o responsabilitate prea mare şi chiar mă temeam că nu voi face faţă situaţiei. M-am hotărât greu. Abia mai târziu am înţeles că, probabil, noi, femeile, nu suntem pregătite să devenim mame decât atunci când ne ţinem copilul în braţe.

Emilia a venit pe lume exact când ne-am dorit noi. Nu obişnuiesc să fac paşi negândiţi, mai ales, când e vorba de decizii importante care să-mi schimbe viaţa. Aşa că sarcina a fost planificată. Am reuşit să calculăm şi să punem la punct chiar şi unele detalii. Am vrut, de exemplu, să se nască vara. Şi aşa a fost. Tocmai de asta, momentul în care am aflat că sunt însărcinată nu m-a surprins. Înainte de a vedea cele doua liniuţe, simţeam că în mine înmugureşte o nouă viaţă. Iar când asta s-a confirmat, am zâmbit. Nu am sărit în sus de bucurie, dar am simţit imediat un val de emoţii, de responsabilitate şi de fericire care m-a cuprins.

Totul s-a schimbat din momentul în care am rămas însărcinată: modul de viaţă, felul de a fi, conţinutul farfuriei şi garderoba. Am început să fiu mult mai atentă la ceea ce mâncam. Fast-food-ul a căzut imediat din meniu şi eu, cea care petreceam foarte puţin timp la bucătărie, am început să gătesc mai des. Înţelegeam foarte bine că e greşit o femeie însărcinată să mănânce pentru doi. Copilul nu ia decât a zecea parte din calorii şi asta abia în ultimele luni de sarcină. Dar uneori îmi plăcea să mă alint. Puteam să mă abţin, însă mă alintam cu dulciuri şi nu aveam complexe când vedeam cum kilogramele vin unul după altul, aşa că, până la sfârşitul sarcinii, am pus pe mine aproape 19 kg. Mă simţeam bine ca întotdeauna. Ceea ce mi-a fost clar e că poftele de gravidă nu sunt decât un mit. Nu mi s-a întâmplat niciodată să vreau ceva, pur şi simplu. Dar îmi plăcea să-i spun soţului: „Am aşa o poftă de îngheţată, trebuie urgent să ieşim în oraş!”. Iar el zâmbea – pentru că ştia ce fel de poftă este asta – şi mă alinta, cu orice ocazie.

Am avut o sarcină uşoară şi am avut tot timpul chef de muncă. Nu am ştiut ce înseamnă toxicoză, ameţeli sau slăbiciuni, de aceea, mergeam la filmări chiar şi în luna a şaptea de sarcină, iar la sfârşitul zilei prezentam jurnalul de noapte. Iniţial aveam emoţii, când intram în studio să prezint jurnalul. Mă temeam să nu par respingătoare, pe lângă mulţimea de fete frumoase şi suple. Dar m-au încurajat colegii. Toate complexele au dispărut rapid, lăsând loc doar de mândrie şi, la un moment dat, începuse să-mi pară rău că sarcina va dura numai nouă luni.

În redacţie eram două fete cu burtici. Colega mea, reporterul Luminiţa Morozan, avea un termen doar de două săptămâni mai mare. Eram deseori împreună, iar colegii ne luau peste picior: „Iar stau burticile la sfat!”. 

Ceea ce mă irita la culme era că toată lumea mă întreba: „Mai poţi?”. Da, mai puteam! Şi aş fi lucrat, probabil, până în ultimele săptămâni pentru că mă simţeam foarte bine. Dar medicul mi-a cerut să stau acasă din luna a şaptea, aşa că i-am dat ascultare. În ultimele zile, soţul mă tot lua peste picior: „Vezi, că, în curând, n-o să mai încapi pe ecran”, iar eu râdeam, pentru că, probabil, niciodată nu mă simţisem mai bine în pielea mea decât atunci.

Despărţirea de serviciu nu a fost uşoară. Înainte să plec, mă gândeam că urmează o perioadă de depresie, cel puţin, aşa citisem, pe mai multe site-uri şi cam asta auzisem şi de la nişte prietene. Dar nu a fost aşa. Dimpotrivă, a fost o perioadă destul de calmă şi interesantă. Am început să fac lucruri pentru care anterior nu găseam niciodată timp: să citesc mai mult, să ies cu soţul în parc la plimbare, să organizăm foarte des şi să mergem la picnicuri. Aşa că eram mai tot timpul în mişcare şi nu aveam timp să mă plictisesc.

Ultimul trimestru de sarcină mi-a dat bătăi de cap. Era extrem de cald, iar eu percepeam căldura cred că, cel puţin, cu cinci grade mai mult decât în realitate. Din cauza asta am avut edeme destul de mari, dar nu m-au făcut să-mi pară că aş duce o povară. Mă străduiam să beau cât mai multă apă, să ies afară numai dimineaţa şi seara, când soarele nu ardea atât de tare.

Când am aflat la ecograf că vom avea o fetiţă, ne-am bucurat enorm de mult. Deja mi-o imaginam cu cosiţe, drăguţă şi bolfoşică, cu ochi albaştri, blondă şi cu păr creţ. Asta, probabil, pentru că aşa am fost eu în copilărie. Dar ea e un pic mai negruţă şi, cu siguranţă, mult mai frumoasă decât am avut eu capacitatea să mi-o imaginez.

Imediat am început să ne gândim la nume. Am făcut o listă care stătea la loc vizibil în casă, aşa că, oricând aveam o idee, eu sau soţul o scriam acolo. În listă au fost nume ca Eva, Gabriela, Bianca, Seline, Oana, Lorena, Andreea şi altele, fiecare idee venind de la eroi ai ştirilor noastre sau oameni pe care i-am îndrăgit şi apreciat. Apoi am tot şters din listă, până când a rămas Emilia. Ni s-a părut că sună cel mai dulce şi mai puternic.

Emilia s-a născut pe 24 iulie, deşi, conform prognozelor, urma să se nască 4 zile mai devreme. Aceste câteva zile au fost un veac de aşteptare. Pe 20 iulie, m-am trezit ca niciodată, cu noaptea în cap. Mi-am pus cât mai aproape de uşă bagajele, pregătite cu mult timp înainte. De aici încolo fiecare minut îmi părea un secol. 20 iulie a trecut, iar Emilia nu s-a născut. A doua zi începusem deja să-mi fac griji. A treia zi, i-am sunat medicului să-l întreb dacă nu cumva e vreo problemă. Citisem că, după două săptămâni de întârziere, naşterea urmează să fie provocată şi că ar putea fi problematică, aşa că deja mă treceau fiorii. Medicul a zâmbit şi a spus că totul e în ordine şi să nu-mi fac griji din senin. Emilia nu se grăbea. Ei îi era bine acolo. Îmi mai dădea, din când în când, câte un semn: „Hei, eu sunt aici, totul e bine”. Zic: e leneşă, ca şi mine dimineaţa, îi place să doarmă mult. După a patra zi, nu mai aveam nici somn, mă uitam la filme. La un moment dat, am simţit că s-au rupt apele. Era ora 1 şi 5 minute. Contracţiile au început mai târziu, pe la ora 3. Aşa că am urcat în maşina şi ne-am dus la spital. Din fericire, medicul meu era deja acolo şi mă aştepta la uşă. Emilia s-a născut pe 24 iulie, la ora 7.30 dimineaţa. Şi curios e că acum şi-a făcut singură regim şi, în fiecare dimineaţă, neîntârziat, se trezeşte la ora 7.30, fericită, cu zâmbetul ei molipsitor, de parcă toată lumea e a ei. Iar eu mă bucur că, în fiecare dimineaţă, retrăiesc, la aceeaşi oră, aceeaşi bucurie, care nu păleşte, ci dimpotrivă e tot mai mare.

Cât a durat travaliul, nu am fost speriată sau îngrijorată. Simţeam că totul va fi bine. Aveam încredere în medic, iar alături de mine era soţul meu. El m-a ajutat să depăşesc durerile, m-a mângâiat, iar asta e, probabil, mai puternic decât orice analgezic. În momentul naşterii propriu-zise nu a asistat, pentru că aşa am decis dinainte. Dar a intrat imediat, în secunda următoare, la primul ţipăt al Emiliei. El a fost primul care a ţinut-o în braţe, după care mi-a pus-o pe burtică. Acum, când vă povestesc asta, îmi dau lacrimile de emoţie. Atunci însă eram şocată, nici nu-mi dădeam bine seama ce se întâmplă, dar nu pot să uit acea senzaţie de căldură pe care mi-a dat-o prima ei atingere. Am cuprins-o. Iar când medicii au vrut să mi-o ia, ca să o cântărească şi să o măsoare, am strâns-o la piept şi nu vroiam să mă mai despart de ea nici măcar pentru o secundă.

Emilia s-a născut eminentă. A luat nota nouă la naştere. Avea 3 kg fără 5 grame şi 50 cm. Îmi părea copilul perfect. Prima zi a dormit mult şi a mâncat puţin. Era leneşă şi, probabil, nu înţelegea încă faptul că nu mai e în burtică. Cu toată teoria citită de mine, m-am pomenit că nu ştiam ce să fac. Acolo, pe loc, m-au învăţat asistentele medicale cum să o alăptez. Mi se părea un proces atât de dificil, până mi-am găsit poziţia comodă şi până a înţeles şi Emilia cum se face asta. A fost chiar şi o fază de care râd, când îmi amintesc. La un moment dat, am observat că pielea din jurul guriţei e albă şi parcă uscată. Ce să fac? Ce e asta? Până atunci nu citisem nicăieri despre un astfel de simptom şi cum trebuie să reacţionezi. Eram deja alarmată, am chemat asistenta medicală. Aceasta a examinat-o, a râs cu un colţ de buze şi mi-a spus să o şterg cu un şerveţel umed, că fetiţa mâncase lăptic şi s-a murdărit. Am râs şi m-am liniştit. În continuare îmi era foarte greu să o îmbrac, mi se părea atât de firavă, încât mă temeam să nu o rănesc cumva. Iar când vedeam cu câtă siguranţă fac asta asistentele, cum o întorc de pe o parte pe alta, mă uitam la ele cu ochii mari.

 

Emilia a fost cuminte şi înţelegătoare, de la bun început. O singură noapte nu a dormit şi a plâns, era prima noapte după ce s-a născut. Ulterior, şi-a făcut regim, se trezea din două în două ore să mănânce, iar în restul timpului dormea liniştită. În schimb, o perioadă nu puteam eu să dorm. Pur şi simplu, o vegheam. Aveam un milion de griji: să nu-i fie cald, să nu-i fie frig, să nu se înece, să nu se trezească şi să n-o aud eu şi multe, multe altele. Peste vreo săptămână, am învăţat şi eu să dorm şi lucrurile au început să devină mai simple. După externarea din maternitate, ne-am dus la ţară, la părinţi. Acolo am avut sprijinul mamei în care am toată încrederea. A crescut trei fete sănătoase şi avea deja alţi trei nepoţei, în plus e medic. Aşa că acolo am stat fără nicio grijă, în primele două luni din viaţa fetiţei.

Emilia nu e un copil plângăcios şi nici nu a fost vreodată. Nu am avut mari probleme cu ea, iar dacă scâncea ştiam că îi este foame şi o hrăneam. Uneori plângea seara pentru că avea colici, dar întrucât ştiam asta, îi făceam masaj şi se liniştea repede.

Şi, apropo, în timpul alăptatului, am ţinut o dietă foarte severă, am exclus tot ce îi putea provoca balonarea. Deşi era tocmai perioada strugurilor, dar şi a altor fructe de toamnă, nici nu mă atingeam de ele. Am avut o voinţă de fier, de care şi eu mă mir. Tocmai de asta Emilia era un copil liniştit. În plus, ea a înţeles foarte repede că noaptea se doarme. Dacă, la început, se mai trezea, de câteva ori, să ceară mâncare, cam de la 6 luni a început să doarmă toată noaptea, fără pauze.

Soţul ştie, la fel de bine, să-i schimbe scutecele, să o hrănească, să o liniştească şi, cu siguranţă, ştie mai bine decât mine să o amuze, să o distreze şi chiar să o alinte. Între noi nu a existat niciodată stereotipul că femeia trebuie să îngrijească copilul. De asta el nu mi-a pus nicio piedică, când am decis să revin la Pro TV. Este foarte mândru când multă lume îi spune că seamănă mai mult cu el, deşi eu încerc, de fiecare dată, să aduc cumva argumente că, de fapt, seamănă cu mine.

La serviciu am revenit când Emilia avea 3 luni. Colega mea, Natalia Cheptene, mă încurajase. Ea a făcut la fel, după naştere, a ieşit foarte devreme la serviciu, aşa că îmi spunea: „Dacă vrei, o să poţi!”. I-am urmat exemplul. La 1 noiembrie, eram deja la serviciu, cu program deplin, acelaşi program ca şi înainte de plecare. Am revenit la jurnalul de noapte, iar asta însemna că, cel puţin, între orele 14.00 şi 23.00 eram la serviciu. Mi-a fost greu să mă despart de Emilia, foarte greu. Indiferent ce făceam, ce filmam, ce spuneam la televizor, aveam un gând fixat în minte: „Emilia ce face? Cum doarme? A mâncat? E bine? Nu plânge? Oare şi ei îi este dor de mine?”. Îmi puneam o sută de întrebări şi o sunam foarte des pe mama, ca să aflu ce se întâmplă. Mama m-a susţinut şi mă susţine extraordinar de mult. Ea a lăsat toată gospodăria de la ţară şi a venit la oraş, ca să aibă grijă de Emilia, pentru asta îi sunt extrem de recunoscătoare.

În prima mea zi de serviciu, i-am explicat Emiliei, ca unui adult, că mami pleacă, dar că nu o să uite nicio clipă de ea. I-am promis atunci că, la sfârşitul fiecărui jurnal de noapte, o să-i zâmbesc, special pentru ea, chiar dacă la ora aceea, de cele mai dese ori, ea doarme. Şi mă ţin de cuvânt, indiferent dacă mi-e greu sau uşor, la finalul zilei de muncă, după ce le urez tuturor o noapte liniştită, zâmbesc pentru toţi telespectatorii noştri şi, în special, pentru cel mai drag telespectator al meu – Emilia. Dimineţile sunt totuşi ale noastre. Până la amiază, eu sunt acasă, aşa că profit de posibilitatea să-i fiu cât mai mult timp alături, până plec la serviciu.

La jurnal m-a văzut de câteva ori. Mama şi soţul îmi povesteau că, atunci când nu dormea şi apăream eu la televizor, îşi bunghea ochişorii la ecran şi începea să sară şi să strige. Probabil, mă recunoştea ori, cel puţin, îmi recunoştea vocea. Iar după ce am aflat asta, vă daţi seama cu câtă emoţie prezentam jurnalul? Mă gândeam: dacă mă priveşte acum Emilia? Trebuie să fiu expresivă, să vorbesc clar şi să nu mă bâlbâi, ca să se mândrească cu mami, tot aşa cum mă mândresc eu cu ea.

La început, nu mi-a fost uşor la serviciu. Făceam naveta până acasă, să o alăptez. Ea nu vroia nici în ruptul capului să bea din sticluţă, aşa că mergeam acasă cât mai des posibil. La serviciu, lumea mă înţelegea şi nu am avut niciodată reproşuri pentru faptul că pierdeam destul de des şedinţele de sumar care coincideau cu ora la care trebuia să o hrănesc pe Emilia. Chiar mă gândeam că am avut noroc să lucrez într-o astfel de echipă, cu şefi atât de înţelegători.

Fiecare zi ne rezervă câte o surpriză, de când s-a născut Emilia. Fiecare gest nou al ei, fiecare sunet, gângurit ni se părea un eveniment extrem de important. Aşa că evenimentele s-au ţinut lanţ. Primul cuvânt pe care l-a spus a fost tata. Şi culmea e că asta s-a întâmplat după ce, dimineţi la rând, îi dădeam lecţii de dicţie ca să o învăţ să spună mama. Şi aşa cum, într-o zi, îi repetam eu: „Emilia spune mama, ma-ma!”. Ea se uită drept în ochii mei şi rosteşte, atât de sinceră şi naivă: „Ta-ta”. Au urmat toate silabele posibile din lume. Le spunea, le întortochea. La diferite replici ale noastre, ea răspundea în limba ei încâlcită, în schimb, cu intonaţie şi atitudine. Pentru că nu ştia să spună mama, atunci când mi se adresa mă numea tata, baba, nana, papa şi chiar caca. Până când, la 10 luni fără 4 zile, a spus, în sfârşit: „MAMA”. M-a lăsat cam mult să aştept. Cum îmi place să glumesc, m-a lăsat la desert, pentru că mama sună mai dulce. Şi, cel mai important, e că eu am înţeles că mi se adresează mie. Eram la oglindă, mă pregăteam să plec la serviciu şi mă machiam. Ca de obicei, când mă vede la oglindă, ea simte că plec şi vine lângă mine, insistând să o iau în braţe. Aşa că, de cele mai dese ori, ne machiem împreună, pe ea o ţin cu o mână în braţe şi cu alta îmi fac machiajul. Emilia se uită atent-atent şi îmi urmăreşte îndeaproape fiecare mişcare. Apoi o las şi mai retuşez neajunsurile. Iar în acea zi, s-a prins de fusta mea şi, pentru că eu mă grăbeam, nu am luat-o în braţe. Aşa că ea a strigat apăsat şi cu o voce sigură, şi insistentă: „Ma-ma-ma!”. M-a înduioşat extrem de mult şi am cuprins-o, iar pentru că toată familia a auzit, imediat au fost lângă Emilia să o felicite şi să o alinte. De atunci îmi spune mama.

A doua zi după ce a spus cuvântul mama, a făcut şi primul pas. A fost încă o mare sărbătoare pentru noi. Îşi ţinea echilibrul de mult timp, iar, în acea zi, şi-a luat inima-n dinţi şi a păşit. După primul pas, s-a dezechilibrat şi s-a aşezat uşurel. Am observat că e foarte atentă, nu prea cade, iar atunci când simte că nu o ţin picioruţele se aşează.

Primii dinţişori au apărut pe la 6 luni. Avea doi, în faţă, jos, iar când zâmbea era atât de haioasă, încât nu rezistai să nu izbucneşti în râs. Şi pe stradă, când ne plimbam, toata lumea îi zâmbea. Mai ales că ea este foarte sociabilă. Se împrieteneşte repede cu oamenii necunoscuţi, iar când ieşim la plimbare, le zâmbeşte tuturor. Totuşi pe unii nu-i acceptă, dar asta se întâmplă foarte rar. Adoră copiii, iar la terenul de joacă de lângă casă, Emilia e cea mai mică, dar vocea ei, probabil, se aude cel mai mult. De fiecare dată, strigă impresionată de orice copil, de toate acţiunile şi jocurile lor, de fiecare tobogan sau leagăn. Acum Emilia descoperă lumea şi am impresia că, odată cu ea, o descopăr şi eu, a doua oară, doar că acum îmi pare mult mai luminoasă, mai frumoasă şi mai colorată. Lucruri atât de mici, pe care înainte nici nu le observam, îmi aduc atâta „fericire.

Pe Emilia am alăptatat-o până aproape de 7 luni. Dar chiar înainte de asta, începusem să îi diversificăm alimentaţia. Lapte de vaci nu i-am dat deloc o perioadă, la recomandarea medicului. Doar recent am început să-i adăugăm câte un pic în terci. Laptele matern l-am înlocuit cu „Nan”, acum suntem la „Nan 2” şi niciodată nu i-am dat altfel de lapte praf.
Ea şi-a ales singură alimentele şi chiar firmele care îi plac şi pe care a decis să le respingă. Dintre alimentele conservate mănâncă doar câteva pireuri din fructe sau legume, cum ar fi piersic, morcov sau dovleac de la „Gerber”. Suc îi dau de la „Vita”, dar şi de la „Gerber”, iar medicul mi-a recomandat să-i dau, pentru o digestie mai bună, ceai din fenicul de la „Hipp”. În rest, îi dau fructe, cum ar fi măr, kiwi, banane şi, mai ales, tot ce găsim în grădina bunicăi. Recent a descoperit cireşele şi căpşunile care i-au plăcut atât de tare, încât nu puteam s-o opresc să mai mănânce. Din fericire, nu este alergică, aşa că poate să savureze orice. Dimineaţa începe, de obicei, cu o sticluţa de lapte, după care cu o farfurioară de terci. Îi plac terciurile cu multe elemente de la „Heinz”. La amiază, îi dăm supă de casă, din legume cu carne de pui, adoră supa din legume cu peşte. Legumele şi carnea sau peştele le trecem prin blender şi îi dăm cu linguriţa, de rând cu supa. După amiază este rândul fructelor. Cel mai mult îi place când îi amestecăm fructele cu biscuiţi pentru copii de la „Heinz”. Deşi, în ultima vreme, insistă să-i dăm fructul într-o mână şi biscuitul în alta ca să le roadă în voie. Seara îi dăm diferite terciuri, iar o dată la câteva zile, gălbenuş de ou cu brânză de vaci.

Folosim scutece marca „Pampers”. Cât a fost mai mica, am optat pentru „Pampers 5 stele”, cu un strat protector în plus. Sunt nelipsite şi cremele de protecţie. Pe rând, am folosit „Jonson’s Baby”, „Naşa Mama”. De asta nu am avut niciodată probleme cu iritaţiile de piele. Acum a crescut şi a ajuns tocmai la numărul 4, aşa că folosim Jonson’s Baby Pampers Active baby”. Dar e şi mai simplu pentru că ea a început să înţeleagă câte un pic pentru ce este oliţa şi că trebuie să anunţe că vrea acolo, măcar câteodată.

Sărbătorile alături de Emilia sunt de o sută de ori mai frumoase. De Crăciun, am împodobit împreuna pomul. Pe ea am ajutat-o să pună, cu mânuţa ei, jucăriile, iar revelionul l-am petrecut, pentru prima dată, acasă, în trei. Şi ne simţeam atât de împliniţi, încât aveam impresia că, pentru mai multă fericire, nici nu mai e loc. Emilia însă ne-a demonstrat că se poate şi mai multă.

De Paşti am fost la ţară. Ouăle roşii i s-au părut Emiliei nişte jucării foarte atractive. Aşa că a ciocnit o serie de ouă, în stilul ei. A văzut bobocei, puişori, pisicuţe, căţei şi a descoperit o lume atât de atractivă şi veselă. Adoră vietăţile astea mici, iar noi o învăţăm că ele au nevoie de grijă şi afecţiune.

Mulţi mă întreabă dacă mi-aş dori ca ea să fie jurnalistă. Eu îmi doresc să fie ea însăşi, să-şi aleagă meseria care îi va plăcea mai mult, aşa cum am fost lăsată şi eu să aleg ce îmi place. Vreau să devină o femeie puternică şi curajoasă şi să ştie că destinul şi-l construieşte fiecare cu mâinile sale.

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", iunie 2013

Adaugă comentariu