Inga Bîcov - găsesc frumosul acolo unde alţii nu-l văd

Toate femeile despre care am scris în această revistă, intitulată sugestiv “Mame de succes”, au ceva în comun – fericirea … de a fi împlinite, iubite, realizate. Inga Bîcov nu este o excepţie. Deşi are o fiică care a atins vârsta majoratului, Inga a păstrat în priviri acel suflu tineresc pe care nu toate femeile au capacitatea de a-l păstra. E veselă, exuberantă, ştie să spună lucrurilor pe nume şi să povestească într-un mod interesant, lucruri care, la prima vedere, par banale.

Alexandru a fost primul bărbat care m-a pus pe jar. Glumă să fie! Să mergi la nuntă, să te danseze toţi flăcăii şi numai unul să stea nepăsător într-o parte, şi nici măcar să nu privească în partea ta. N-am putut tolera aşa ceva (râde). Aşa că pe la sfârşitul nunţii, m-am dus şi l-am invitat la dans. Când ni s-au întâlnit ochii, mi-a zâmbit într-o doară, cu subînţeles. Într-un cuvânt, i-am căzut în plasă. Mă îndrăgostisem şi atunci nici nu bănuiam că acea iubire urma să fie pentru toată viaţa. Chiar şi azi, după două decenii de viaţă conjugală, dragostea în familia noastră a rămas pe primul loc, urmată fiind de respect şi prietenie. Cu condiţia ca ultimele două să îşi păstreze locurile II şi III.

Relaţia noastră a evoluat destul de repede, astfel că la 18 ani eram deja doamna Bîcov. Pentru asta a trebuit să părăsesc Bălţiul, oraşul meu de suflet şi să vin la Chişinău, lucru pe care nu aş fi crezut că îl voi face vreodată. Nu am reuşit bine să mă adaptez noului loc de trai, să îmi cunosc colegii de facultate, că peste un an, am devenit mama unui pui de om.

Alexandrina m-a făcut să mă maturizez, să devin mai responsabilă decât mi-aş fi imaginat până atunci că pot fi. Nu am avut altă alegere. Fiica mai mare a fost în primii ani de viaţă un copil foarte bolnăvicios. Paradoxal, dar nu m-am panicat niciodată când febra i se ridica mai mult de 39 de grade, când devenea apatică şi palidă. Ştiam exact ce trebuie să fac.

Avea vreo cinci ani când a început să frecventeze cercul de dans. Poate că azi, fiica mea ar fi avut performanţe în înot sau gimnastică, noi însă am ales “Codreanca” pentru că era şcoala cea mai aproape de casă, şi mai ales pentru că acolo se dansa. Eu, la rândul meu, am făcut timp de 12 ani dans popular şi orice ieşire de-a ei în scenă îmi provoacă până în prezent furnicături în tălpi. La început chiar regretam faptul că nu mi-am urmat calea în lumea dansului, dar cu timpul Alexandrina a compensat “pierderea” şi a liniştit propriul meu orgoliu. Am devenit prea ocupată de succesele ei, ca să mă mai gândesc la regretele mele.

Intuiam că Alexandrina va avea succese din ziua când a călcat pentru prima data pragul şcolii de dans. Cum nu ai da, surcica nu sare departe de trunchi. La început am decis că Alexandrina va frecventa cercul de dans, mai mult pentru a avea o ocupaţie. Fără fanatism. Dar asta fost la început. Odată cu primele diplome şi trofee, în Alexandrina s-a trezit ambiţia. Se visa campioană mondială.

Nimic din ceea ce a obţinut fiica mea azi, nu i-a venit de la sine. Şi-a sacrificat toată copilăria şi adolescenţa în sala de dans. A ratat distracţii cu gaşca, în schimb a vizitat jumătate de Europă, nu a avut timp de petreceri în pijamale, ieşiri la îngheţată sau la film, în schimb a stat mândră pe piedestal, în timp ce era anunţată drept campioană europeană, dar mai ales, campioană mondială la dans sportiv.

Dacă a fost greu sau uşor pentru mine ca mamă, să o ajut pe Alexandrina să obţină asemenea performanţe? Întrebarea ta îmi aminteşte de un videoclip. Cu câteva zile înainte ca Alexandrina să devină campioană mondială la dans sportiv, am văzut un video emoţionant care circula zilele acelea pe net şi în care m-am regăsit sută la sută. Era vorba de patru mame, care au îndreptat paşii copiilor lor către lumea sportului, le-au fost alături în toate succesele şi insuccesele lor, le-au şters lacrimile şi le-au ţinut pumnii când copiii lor au urcat tot mai sus… M-a emoţionat mai ales momentul când copiii despre care vorbesc, la început erau foarte mici, iar când au urcat pe piedestal pentru a le fi înmânate medaliile, erau deja maturi. Între timp, mamele încărunţiseră, dar păstraseră în ochii lor acea nebunie tinerească pe care o aveau la începutul carierei copiilor lor. La mine, e cam la fel… Ultimii 13 ani din viaţa mea s-au derulat cu o rapiditate uimitoare, împărţindu-se dozat în ore de antrenamente, campionate, flash mob-uri, deplasări în ţări ca Germania, Rusia, Bulgaria, Italia, Cehia, Grecia etc. Am simţit bucurii şi deziluzii, am plâns, am râs şi am sperat să ajungem la momentul culminant, când Alexandrina va atinge vârful Everestului. Şi el a venit.

Alexandrina are 18 ani şi are stabilite deja priorităţile în viaţă. Totuşi, titlul de campioană mondială nu este pentru ea apogeul carierei. Chiar zilele trecute mi-a recunoscut că vrea să danseze în continuare şi să atingă noi culmi. Pe de altă parte, e decisă să acorde suficient timp studiilor. Doreşte să facă o facultate, să obţină ulterior o meserie, să facă o carieră. Însă toate acestea să fie dozate şi să îi permită să nu se despartă definitiv de ceea ce a consacrat-o – dansul. Apropo, când am rămas însărcinată cu Alexandrina, eram efectiv o copilă abia intrată în majorat. Dar de pe atunci îmi imaginam ce fiică frumoasă voi avea, cât de mult o să îmi semene mie, cum o să ne confunde lumea când vom merge alături pe stradă, cum vom petrece majoratul ei. Şi să vezi, tu, cum se materializează dorinţele. Pentru că Alexandrina chiar îmi seamănă la exterior, anii au trecut, iar eu nu m-am schimbat, suntem întrebate de multe ori dacă suntem surori şi majoratul ei chiar o fost o sărbătoare pe cinste. Exact cum mi-am imaginat acum 18 ani în urmă.

Mezina Anastasia a apărut ca o diversiune în viaţa noastră. Alexandrina era suficient de mare, iar noi suficient de ocupaţi ca să ne mai gândim la un al doilea copil. Ne complăceam în situaţia asta. Tineri, liberi, iar alături un copil, care între timp crescuse şi ţinea cu tot dinadinsul să îi respectăm independenţa. Dar se pare că Dumnezeu avea alte planuri în legătură cu noi. Ne-a dat-o pe Anastasia, la două zile după ce Alexandrina a împlinit 14 ani. M-am pomenit dintr-o dată mamă de nou-născut şi mamă de adolescentă.

Anastasia a readus în vocabularul nostru diminutivele. Năstica, Năstiuşa, frumoasa, dulcea… Pe bune, e atât de dulce, atât de gingaşă, atât de haioasă şi atât de repede creşte. Dacă aş putea, aş opri clipa, ca să mă pot sătura de momentele când ne trezeşte cu pupicurile ei sau de serile când ne face adevărate concerte, improvizând cântece şi dansuri. Năstica, ca şi Alexandrina, are stofă de dansatoare. Cred că va merge pe urmele surorii mai mari, dar de data asta am decis - fără fanatism. Nu ştiu dacă sunt gata să o privez şi pe ea, total de copilărie, de joacă, de distracţii. Naşterea Năsticăi ne-a întinerit şi pe noi, la propriu şi la figurat. Deveniţi din nou părinţi, ne-am revizuit stilul de viaţă şi de alimentaţie. Năstica trebuie să aibă alături părinţi tineri. De când a început să frecventeze grădiniţa, am făcut un obicei din faptul că mergem împreună să o ducem, şi tot împreună să o aducem de acolo.

Cândva am visat să îmi deschid un salon de frumuseţe. Dintotdeauna am fost îndrăgostită de frumos. Salonul, din păcate, nu l-am mai deschis, dar am păstrat tendinţa, aproape cronică, de a corecta în memorie toate „defectele” femeilor frumoase, dar neîngriite. Şi încerc să îmi imaginez cum aş transforma-o în prinţesă, dacă ar fi pe mâinile mele.

Am renunţat la frumuseţea femeilor în folosul puterii bărbaţilor. Am ales să activez într-un domeniu total străin pentru mine. Ajutată de soţul meu care apropo, e preşedintele Federaţiei de Tragere de Talere, am învăţat toate secretele administrării unui magazin de arme şi muniţii. E mult mai uşor şi interesant să lucrez cu bărbaţii. Cel puţin eu, mă simt mai apreciată şi mai dezinhibată şi asta mă stimulează să fiu şi mai versată în domeniu.

De ce să mă ascund după deget şi să spun că sunt o super femeie şi o super mamă. Doar în film, poţi reuşi pe parcursul a 24 de ore să fii mamă perfectă, soţie iubitoare şi manager de succes. Realitatea e diferită. Însă, am învăţat să ajung la un compromis. Cu mine însămi. Să lucrez asupra defectelor mele, să tind spre perfecţiune şi să sper că mâine voi reuşi mai mult decât azi.

Micile bucurii ale vieţii unei femei moderne, se rezumă la orice mărunţiş, care îi face inima să palpeze – o salată gustoasă, o noutate cu care îşi frapează prietenele, o rochie care îi vine perfect şi îi evidenţiază silueta trecută de 30 de ani.

Totuşi, dacă m-aş fi născut acum un secol, când femeile nu erau atât de emancipate, nu conduceau maşini şi afaceri, cred că viaţa mea ar fi fost la fel de colorată şi plină de sens. Or, aşa sunt eu, găsesc frumosul acolo unde alţii nu îl văd, sau poate nu vor…

Viitorul mă intrigă. Am un vis mare şi un million de dorinţe mici, pe care aş vrea să le văd realizate. Or, după cum spune mama mea: omul trebuie să aibă mereu planuri, pentru că dacă nu le mai are, sau crede că le-a realizat pe toate, înseamnă că i-a venit sfârşitul. Visul meu mare este să devin din nou mamă, de astă data de băiat, să am şi în continuare o familie unită, sănătoasă şi împlinită… Celelalte vor veni de la sine.

Text: Daniela Borodachi

Articol publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (9) 2015

Fotografii: Foto d`Or