Tatiana Diacov: destăinuiri în faţa destinului

Întâlnirea cu doamna Tatiana Diacov mi-a amintit de mama. Şi asta pentru că femeia din faţa mea are nişte ochi cuminţi, o voce caldă şi o bunătate nestăvilită în tot ce face sau spune. Deşi este soţia preşedintelui de onoare al Partidului Democrat, Dumitru Diacov, interviul nostru nu a avut nicio tangenţă cu politica. A fost mai degrabă o discuţie de suflet, despre copilărie, viaţă, copii, nepoţi, valori etc.

M-am născut în Reciţa, Belarus, un orăşel de o frumuseţe rară. Când spun acasă, automat îmi vin în minte freamătul pădurilor, răsăriturile şi apusurile de soare, care pe vremea ceea mi se păreau deosebite. Nicăieri nu am mai văzut altele la fel. Râurile în care îmi plăcea să îmi clătesc dimineaţa ochii, aerul care dădea sănătate şi chiar ciupercile, pe care le adunam cu toată familia. Când spun ciuperci, în memorie îmi vine o năzbâtie de a mea din copilărie, ai casei o ştiu cu toţii. Pentru o sărbătoare părinţii  mi-au cumpărat pantofi. Îi văd şi acum – roşii, frumoşi. La invitaţia unei vecine, care îmi era şi cea mai bună prietenă, am mers la cules ciuperci. M-am încălţat, desigur, în pantofii ceia noi. Şi pentru că ciuperci nu am găsit, am mers la strâns porumb, dar ne-a văzut paznicul, şi am rupt-o toţi de fugă. În timp ce alergam, mi-am pierdut pantofii… Off, ce ocară am primit acasă de la tata  Mai târziu, desigur că am mers şi i-am găsit, dar asta deja e o altă istorie…

Am avut o copilărie foarte frumoasă şi activă.  Spre deosebire de generaţiile de copii de acum, noi avem despre ce să povestim nepoţilor. Copilăria mea s-a împletit armonios cu cântecul, cu dansul, cu scena, cu teatrul (le-am jucat pe toate – de la Fulguţa, până la Crăiasa Zăpezilor), cu muncile agricole, cu săpăturile arheologice. M-am născut în perioada de după război, când Uniunea Sovietică îşi aduna eroii înhumaţi prin toată ţara. De mormântul unui soldat am dat şi noi în zilele când o făceam pe arheologii. Pe soldat îl chema Serghei Marcenko şi era din Ucraina. I-am anunţat familia, mai exact pe soţia lui. Acum nu îmi amintesc cum o chema, în schimb ţin minte cât de mult m-am bucurat când femeia a spus că vine în Reciţa. Ţin minte că am adunat toată clasa bani şi i-am cumpărat toate volumele lui Cehov. Aşteptam să vină o doamnă şi a venit o bătrânică nefericită. De fapt, femeia poate că nu era în vârstă, dar timpurile de atunci, de după război, şi sărăcia au îmbătrânit-o înainte de vreme. Cărţile nu i le-am mai dat, a mers cineva dintre ai noştri pe ascuns şi i-a cumpărat haine, încălţăminte, şi un batic frumos.  Următorul an, am mers noi toată clasa la ea acasă, în Ucraina. Şi i-am dus câteva piese de mobilier făcut manual. Când am ajuns la destinaţie, ne aştepta tot satul. Femeia locuia într-o cocioabă sărăcăcioasă, cum erau multe după război în vremea ceea. Noi i-am „îmbrăcat” casa cu frumuseţi de care „nu văzuseră” încă pereţii ceia.

Cum am făcut cunoştinţă cu soţul? (zâmbeşte). E cea mai frecventă întrebare la care am răspuns jurnaliştilor. S-a întâmplat în anul  1973. Eram studenţi pe atunci. Eu la Filologie, El la Jurnalism. Eu l-am remarcat prima. Mergeam cu o prietenă, când la un moment dat în întâmpinarea mea venea cu viteză un tânăr, care din grabă mi-a răsturnat… îngheţata. Am reuşit să remarc că e un băiat chipeş, dar care (după cum mi s-a spus) trebuia în curând să se însoare. Probabil, era să-l uit, dacă nu era călătoria mea la Chişinău. Am venit pentru o săptămână în Moldova, şi am fost rugată să transmit unuia din cei doi moldoveni care învăţau la Minsk o scrisoare. Iniţial am crezut că e vorba de Dumitru. S-a dovedit a fi celălalt moldovean – Veaceslav Romanski. M-am întâlnit cu el şi Slavic m-a invitat în ospeţie. Educaţia nu îmi permitea să merg la un băiat necunoscut acasă, Slavic însă m-a liniştit şi mi-a spus că părinţii lui sunt acasă şi că mă aşteaptă. Până la urmă, m-am lăsat convinsă şi am mers. Acasă la Slvic, cine crezi că mă aştepta? În loc de mama şi tata – viitorul meu soţ cu verişorul său. Când am revenit la Minsk, Dumitru a fost cel care m-a găsit. Uite aşa a început relaţia noastră. Peste un an, la 6 octombrie am făcut nunta. Pe atunci Dumitru era în ultimul an la Jurnalism, eu în anul II la Filologie. Povestesc toate astea şi nu îmi vine să cred. S-au împlinti deja 40 de ani de la acele evenimente. Şi când te gândeşti că parcă mai ieri a fost.

Facultatea am terminat-o la Chişinău. Aici m-am acomodat repede. De fapt, nu sunt omul care are nevoie de condiţii speciale. Mă simt bine acolo unde există oameni dragi sufletului meu. Cred că mai greu mi-a fost să depăşesc neajunsurile care s-au împletit „armonios” cu primii ani de căsnicie. Am locuit şi la cămin, şi cu chirie. A fost o perioadă nu chiar roz, când nu ne puteam permite prea multe.

Peste un an s-a născut Natalia. Aveam 20 de ani pe atunci. Între timp, am început să lucrez la televiziune. Mai întâi, în calitate de asistent, apoi, ca regizor de programe. De aceea, încă de pe la vârsta de doi anişori o lăsam singură acasă. Odată, ţin minte, a venit la mine la televiziune încălţată în pantofii tatei. Când am întrebat-o de ce nu ne-a aşteptat acasă, mi-a zis că i s-a făcut dor de noi... Când Natalia a împlinit vârsta de cinci anişori, s-a născut Olesea. Deja rămâneau acasă în două.  De la sine înţeles că şi ghiduşiile s-au înmulţit. Odată s-a întâmplat că le-am pierdut. Pe bune. Şi nu doar noi, ci şi Ştefan Petrache, Pavel Goia, şi alţii de la TVM nu îşi găseau copiii. Mamă, ce frică am mai tras. I-am căutat toată seara, ca într-un final să-i vedem că vin, toţi grămăjoară ca un cârd de bobocei, unul câte unul. Ulterior am aflat că au fost şi au admirat havuzurile Academiei de Ştiinţe. Sau cum ne adunam la sărbători, familii întregi, cu câte doi-trei copii. Se strângea multă lume. Cântam, dansam, şi noi, şi copiii. Ce să mai vorbim. Au fost vremuri...  

Democraţia a fost cuvântul de bază în educaţia fetelor noastre. Dar a fost o democraţie bazată pe principii sănătoase. Şi fetele au intuit asta de la bun început. Nu au trecut niciodată hotarul bunei-cuviinţe. Ne-a reuşit să le creştem frumos. Ba mai mult chiar, în familia noastră niciodată nu au existat certuri sau supărări caracteristice copiilor. Au învăţat să se susţină, să se  ajute  una pe cealaltă. Le-am învăţat să împartă din puţinul pe care-l au. Şi dacă una câştiga la şcoală o bomboană, o aducea acasă şi o împărţea cu sora sa. Astăzi, pare ceva incredibil, dar aceasta este una din învăţăturile pe care ambii le-am luat de acasă. Atât eu, cât şi Dumitru venim din familii cu câte cinci copii. La vremea noastră, şi noi am învăţat să împărţim bomboana în cinci.   

Viaţa noastră s-a schimbat de la un an la altul, în bine. Dar nimic nu ne-a reuşit fără efort. Am muncit mult pentru fiecare izbândă, pentru fiecare treaptă ridicată în ierarhia carierei. Pe Dumitru l-au numit corespondent al Agenţiei de Ştiri Tass şi l-au trimis la Moscova pentru o perioadă de trei ani. Am plecat toată familia. Apoi, a lucrat la Bucureşti, unde am locuit alţi patru ani. Fetele au mers la şcoală, iar eu m-am regăsit de fiecare dată în noul colectiv al soţului. La Moscova, am lucrat în calitate de contabil, apoi, ca redactor de ştiri.

Dumitru a ţinut totdeauna cont şi de părerea mea. Iar eu am încercat să nu îl dezamăgesc. Şi nici să fac abuz de încrederea lui. Ţin minte că odată, până la transferul lui la Moscova, i s-a propus postul de consilier de ministru. Nu mai ţin minte la ce minister, dar cred că nici nu mai contează. În schimb, i-au promis un apartament. Pe atunci locuiam încă la cămin, cu doi copii, salarii nu chiar mari, dar soţul a spus că nu se regăseşte în această funcţie. Deşi voiam foarte mult condiţii mai bune de trai, un salariu mai bun, l-am încurajat să continue să facă ceea ce îi place.

După ce am revenit de la Moscova, nu m-am regăsit în noul colectiv al TRM-ului. S-au schimbat timpurile, şefii... Şi atunci am întors fila şi am pornit o nouă etapă.  Am înfiinţat Asociaţia de Binefacere „Dar din dar”. Primii beneficiari au fost copiii orfeliantului din Cupcui, Leova, vreo 80 la număr. Mulţi mă întreabă de ce am ales anume acest orfelinat.

Necunoscând domeniul, m-am gândit să merg să ajut mai întâi o casă de copii cu cei mai puţini beneficiari, şi-apoi erau şi mai aproape de capitală. După care au urmat alte şi alte asemenea instituţii. Le aduceam haine, mâncare, dulciuri, covoare, electrocasnice, şi le rezolvam una din problemele majore, cum ar fi reparaţia acoperişului, schimbarea ţevilor. Şi nu doar de sărbători, ci şi în zilele obişnuite. Apoi ne-am lărgit aria de activitate. Am început să ajutăm casele parentale, familiile cu tripleţi, şi chiar una cu cvintupleţi. Familiilor din oraşe le dăm lunar câte 150 de lei pentru mâncare. Celor de la sate le cumpărăm câte o vacă mulgătoare.

Asociaţia nu este unica mea activitate. De ani buni, fac parte din Clubul Fotografilor. Nu pot spune că stau cu aparatul în gât şi fotografiez orice colţ care îmi iese în cale, dar există momente când doar aparatul foto mă ajută să îmi exteriorizez emoţiile. Să las anumite stări, momente, situaţii înrămate în obiectiv.   

Sunt o bunică tradiţională, în adevăratul sens al cuvântului. Îi aştept mereu cu masa pusă. Bucătăria familiei noastre este una moldo-belarusă, iar cap de listă stau plăcintele, sarmalele, dar şi kolduni, un fel de mâncare pe care am adus-o de acasă. Când erau mai mici, le spuneam poveşti şi le împleteam ciorapi şi mănuşi de lână. Acum, când au mai crescut, am grijă să îi duc pe la centrele lor de activitate – muzică, dans, sport etc. Cu Naila, unica fată, în această armată de nepoţi, am secretele mele. Despre modă, despre băieţi. Chiar dacă părerile noastre nu coincid totdeauna, nu mă supăr. La mijloc sunt două generaţii, dar chiar şi micile noastre discuţii în contradictoriu sunt foarte importante pentru mine. 

Uneori, ne place să îi „furăm” de sub aripa părinţilor şi să le facem lecţii de geografie pe viu. Cu nepoţii mai mari am avut câteva escapade prin Europa. Am vizitat ţări şi locuri istorice, am fost toţi patru la mare. Acum e rândul celor mici, adică al lui Tristan şi al lui Dumitru, să meargă cu noi în turnee.

Planuri de viitor? Nu prefer să le fac. Viaţa este prea frumoasă, pentru a ţine cont de agende încărcate şi programări pentru câteva săptămâni sau luni înainte. Sunt o femeie fericită şi asta cred că face mai mult decât orice.

Text de Daniela Borodachi

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 4 (6) din 2014