Copiii controlați în exces de părinți riscă să se îmbolnăvească

Cu cât mai mult control exerciți asupra copiilor tăi, cu atât mai puțin vei deține controlul. Dar asta nu e totul! Prea mult control asupra copiilor nu este doar ineficient, ci și foarte dăunător. Cine sunt copiii care fac ce li se cere și ce boli riscă acești copii.

Cel mai probabil nu îți dai seama ce înseamnă de fapt controlul asupra copiilor. Pentru că nu e despre a te îngriji să-i oferi trei mese principale și două gustări. Ci despre a insista să le mănânce atunci când lui nu-i e foame. Nu e nici despre a nu-l lăsa să plece în sandale când plouă. Ci despre ai răspunde cu „Pentru că așa zic eu, de-aia!“ când te întreabă de ce. Și nici despre a-l determina să învețe o limbă străină. Ci despre a-l învinovăți dacă nu reușește, spunându-i „Asta e ce merit eu, după tot ce am făcut pentru tine?“ 

Cine sunt părinții care vor supunere

Ai fost de curând în parc? Sau la supermarket? E plin de părinți care își amenință copiii. Le restricționează acțiunile – „Dacă mai țipi, plecăm acasă!“ Îi bruschează fără motiv – am văzut un părinte care și-a tras puternic fetița de mână într-un loc mai retras ca să o certe pentru că sărise din leagăn. Îi umilesc fără noimă atunci când cer ceva – „Ei bine, probabil că el folosește olița, deci merită…“. Și e plin de copii care s-au obișnuit să audă un „Nu!“ automat ca răspuns la cererile lor și un „Fiindcă așa am zis eu!“, dacă întreabă de ce. Este normal ca atunci când auzi asemenea exemple să spui: „Eu nu intru în categoria asta. Nu sunt autoritar și nici nu aș țipa la copil în parc doar pentru că se distrează“. Însă aproape oricine cedează impulsului de a controla în exces, cel puțin în anumite momente.

Unii o fac din convingerea că un copil trebuie să învețe să facă ce i se spune (în definitiv, adulții știu mai bine decât copiii, nu?). Alții au personalități autoritare și și‑au dezvoltat obiceiul de a‑și impune voința asupra copiilor de la bun început. Alții ajung uneori la disperare, în special ca reacție la un act de sfidare din partea copilului. Iar mulți părinți sunt sincer preocupați de binele copiilor lor și nu s‑au gândit că lucrul pe care îl fac ei ar constitui un control în exces, contraproductiv. „Adevărata provocare este să reflectăm la lucrurile pe care le‑am făcut și să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat în interesul copiilor noștri“, ne îndeamnă Alfie Kohn

Cu cât mai mult control exerciți asupra copiilor tăi, cu atât mai puțin vei deține controlul. Dar asta nu e totul! Prea mult control asupra copiilor nu este doar ineficient, ci și foarte dăunător. Cine sunt copiii care fac ce li se cere și ce boli riscă acești copii.

Cel mai probabil nu îți dai seama ce înseamnă de fapt controlul asupra copiilor. Pentru că nu e despre a te îngriji să-i oferi trei mese principale și două gustări. Ci despre a insista să le mănânce atunci când lui nu-i e foame. Nu e nici despre a nu-l lăsa să plece în sandale când plouă. Ci despre ai răspunde cu „Pentru că așa zic eu, de-aia!“ când te întreabă de ce. Și nici despre a-l determina să învețe o limbă străină. Ci despre a-l învinovăți dacă nu reușește, spunându-i „Asta e ce merit eu, după tot ce am făcut pentru tine?“ 

Cine sunt părinții care vor supunere

Ai fost de curând în parc? Sau la supermarket? E plin de părinți care își amenință copiii. Le restricționează acțiunile – „Dacă mai țipi, plecăm acasă!“ Îi bruschează fără motiv – am văzut un părinte care și-a tras puternic fetița de mână într-un loc mai retras ca să o certe pentru că sărise din leagăn. Îi umilesc fără noimă atunci când cer ceva – „Ei bine, probabil că el folosește olița, deci merită…“. Și e plin de copii care s-au obișnuit să audă un „Nu!“ automat ca răspuns la cererile lor și un „Fiindcă așa am zis eu!“, dacă întreabă de ce. Este normal ca atunci când auzi asemenea exemple să spui: „Eu nu intru în categoria asta. Nu sunt autoritar și nici nu aș țipa la copil în parc doar pentru că se distrează“. Însă aproape oricine cedează impulsului de a controla în exces, cel puțin în anumite momente.

Unii o fac din convingerea că un copil trebuie să învețe să facă ce i se spune (în definitiv, adulții știu mai bine decât copiii, nu?). Alții au personalități autoritare și și‑au dezvoltat obiceiul de a‑și impune voința asupra copiilor de la bun început. Alții ajung uneori la disperare, în special ca reacție la un act de sfidare din partea copilului. Iar mulți părinți sunt sincer preocupați de binele copiilor lor și nu s‑au gândit că lucrul pe care îl fac ei ar constitui un control în exces, contraproductiv. „Adevărata provocare este să reflectăm la lucrurile pe care le‑am făcut și să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat în interesul copiilor noștri“, ne îndeamnă Alfie Kohn, în cartea sa, Parenting necondiționat. 

Cine sunt copiii care fac ce li se spune

Să ne gândim puțin la copiii de care vorbeau studiile de mai sus. Oricât de șocant ar fi, problemele educației bazate pe control prin ordine, critici sau laude devin și mai clare când ne uităm ce fac copiii după ce părinții lor ies din cameră.

Ce se întâmplă cu acești copii? Cine sunt copiii care fac ce li se spune? Sunt, pe de o parte, acei „yesmeni“ de mai târziu de la slujbă, angajații care nu îl contrazic niciodată pe șef. Supunerea excesivă este rezultatul controlului excesiv. La polul opus, se situează copiii care devin ostili la școală sau la locul de joacă. Studiile arată că acei copii crescuți de părinți autoritari, au tendința să-i agreseze pe tovarășii lor de joacă încă de la vârsta de 3 ani. „Tacticile de parenting autoritar nu doar îi înfurie, ci îi și îndrumă cum să-și direcționeze mânia spre altă persoană“, arată Alfie Kohn în cartea Iubire necondiționată pentru copilul tău.

Dar cum sunt copiii asupra cărora nu s-a acționat cu ordine, pedepse, bătăi, restricții, impuneri ori retragerea privilegiilor – „nu faci ce-ți spun eu, nu mai primești bicicletă!“ sau, sub formă de manipulare, „dacă iei premiul întâi, vei primi bicicletă“? Ei bine, acești copii pot spune uneori „da“, alteori „nu“ la cererile părinților sau altor persoane străine. Pot face uneori ceea ce li se cere, mai ales dacă cred că e just, alteori pot refuza să facă, arătând răzvrătire.

„O doză de răzvrătire este perfect normală și sănătoasă, mai ales în jurul vârstei de doi, trei ani, și apoi, din nou, la începutul adolescenței. Aici însă eu mă refer la un anumit tip de sfidare, exacerbată și de reacție, care durează mai mult și are rădăcini mai adânci. Acești copii sunt dovada vie că un stil de parenting care vizează mai ales obținerea supunerii eșuează din cauza unor cauze interne, pe lângă faptul că aduce cu sine și multe alte probleme.” Alfie Kohn, Expert în parenting.

Ce riscuri pentru sănătate au copiii care sunt controlați în exces de părinți

Controlul excesiv al părinților asupra copiilor duce la un interes scăzut pentru viață, la alegeri proaste și la obezitate. Un copil nu se naște doar cu nevoi de bază, ci și cu nevoia de a avea un cuvânt de spus în privința propriei vieți, de a lua decizii pentru a-și împlini nevoile. Când îi controlăm în exces pentru a face ce vrem noi, giroscopul o ia razna. Ce se întâmplă cu ea depinde de personalitatea copilului și de specificul situației. Unii devin violenți. Alții nu învață niciodată să ia propriile decizii. Nu știu decât să-și mulțumească părinții. Nu știu ce să facă atunci când se plictisesc ori când nu mai primesc ordine cum să facă. Nu au răbdare. Se pierd.

Mâncatul în exces, primul pas spre obezitate

Când vine vorba de mâncare, copiii au o capacitate extraordinară de autoreglare. Da, sunt atrași de mâncarea nesănătoasă, de aceea rolul nostru e să-i învățăm ce este benefic și ce nu este pentru corpul lor și să le dăm posibilitatea să aleagă dintr-un  număr limitat de alimente sănătoase. Este normal ca un copil (la fel ca noi, adulții), să mănânce foarte puțin câteva zile la rând (motiv de îngrijorare pentru părinți), apoi să devoreze porții uriașe. Chiar și fără intervenții, copiii, chiar și atunci când sunt mici, consumă atât cât au nevoie.

Un experiment realizat recent arată că acei părinți care insistau asupra copiilor cu un program strict de masă, să consume tot din farfurie ori care foloseau mâncarea drept recompensă – „Dacă papi ciorbița, mergem în parc“, au ajuns să aibă copii care și-au pierdut abilitatea de a-și regla consumul caloric. Controlul excesiv asupra lor începea să facă ravagii cât încă erau în scutece. Nu mai aveau încredere în semnalele date de corpul lor în ceea ce privește foamea și începeau să se îngrașe.

Lipsa bucuriei, a interesului și a motivației

Un stil de parenting „mână de fier“ nu promovează, ci subminează dezvoltarea morală a copiilor. Un bilanț al unor cercetări a concluzionat că cei asupra cărora se aplică presiune pentru a face ce li se cere nu ies în evidență cu nimic. Și asta nu e totul. Copiii cu părinți autoritari, copiii care nu au niciun cuvânt de spus în fața părinților își pierd interesul în a mai gândi singuri pentru a lua propriile decizii, își pierd motivația pentru care ar face acest lucru. Iar în momentul în care „ghidajul“ lipsește, acești copii se plictisesc repede de lucrurile noi, nu fac față provocărilor vieții și sfârșesc prin a se simți neîmpliniți.

Afectarea abilităților în luarea deciziilor

Nu doar interesul și motivația pentru activitățile în care sunt implicați dispare la copiii care au părinți autoritari. Părinții axați pe control pot să afecteze și abilitățile copiilor.

„De data aceasta, ea a cercetat modul în care copiii de clasa a III‑a și părinții lor lucrau împreună în cadrul a două proiecte similare temelor (într‑unul se lucra cu hărți, iar în celălalt, cu rime poetice). Următorul pas a fost să li se dea copiilor sarcini similare, dar să lucreze singuri. Cei ai căror părinți exercitau mai mult control nu s‑au descurcat atât de bine pe cont propriu. Foarte interesant, părinții care exercitaseră mai mult control (cel puțin la proiectul poetic) se simțeau ei înșiși controlați, deoarece auziseră de la cercetător că urma o testare a aptitudinilor copiilor lor. Același lucru se întâmplă în cazul profesorilor: spune‑le «să ridice standardul» și ei se transformă în sergenți de armată. Ironia este că elevii lor sfârșesc prin a avea rezultate mai slabe decât colegii lor din clase în care nu se pune atâta preț pe performanță.“

Hiperactivitatea este provocată de părinți

„Hai la masă!“ Îi spui o dată, de două ori, de trei ori, dar te ignoră. Nu te ascultă, pentru că se joacă. Insiști, dar în același timp te apucă nervii. Mai ai o mulțime de alte lucruri de făcut și vrei să bifezi acum capitolul cu masa. Dar copilul se joacă și te ignoră.

Atunci când părinții întrerup o activitate în desfășurare a copilului, în loc să-și adapteze momentul și modul cum intervin în funcție de starea, cheful și interesele de moment ale copilului, acei copii riscă cel mai mult să fie etichetați drept hiperactivi la vârsta de 5, 6 ani. O spune un studiu publicat în 1988. Nu au mai fost studii ulterioare care să pornească de la această descoperire interesantă din simplul motiv că fondurile disponibile pentru copiii cu tulburări de comportament sunt rezervate cercetărilor axate pe neurobiologie, și nu studiilor asupra impactului stilului de parenting asupra acestor tulburări.

Există o doză ideală de control?

E firesc, dacă ai ajuns până aici, să-ți pui această întrebare. Ideea este că atunci când îi facem pe copii să se simtă neputincioși, forțându-i să se supună voinței noastre, generăm adesea o mânie puternică și, doar pentru că această mânie nu poate fi exprimată pe moment, nu înseamnă că ea dispare.

„Datoria noastră este să controlăm modul în care îi ajutăm pe copii să preia ei înșiși controlul asupra propriei vieți. Scopul este să‑i înzestrăm cu abilități, nu să‑i determinăm să se conformeze, iar metodele sunt bazate mai degrabă pe respect decât pe constrângere“, concluzionează Alfie Kohn în cartea Iubire necondiționată pentru copilul tău, care vă oferă resurse practice pentru a crește copii sănătoși din punct de vedere fizic și psihic. 

Sursa: totuldespremame.ro