8 situaţii în care părinţii fac greşeli mai mari decât copiii lor

Dr Simona Druga, medic specialist Psihiatrie copii şi adolescenţi la Clinica Mindcare, ne expune câteva situaţii ipotetice în care comportamentul părinţilor nu va avea rezultatele pe care aceştia le urmăresc.
 
1. Părintele care cedează atunci când, la formularea unui ordin, copilul amână „încă puţin” („David, acum trebuie să închidem calculatorul şi să te pregăteşti de culcare”, „Mai stau încă 5 minute! Niciodată nu mă laşi să termin jocul!” , „Bine, dar doar 5 minute!”) – această atitudine denotă inconsecvenţă din partea părintelui, lucru care îl va face pe copil să ignore pe viitor solicitarea adultului.
2.  Părintele care încearcă să-i explice copilului că nu are dreptate să plângă/să fie furios („nu mai plânge/nu ai de ce să plângi”)- explicaţiile nesfârşite, cicălelile sunt un mijloc pentru copil de a obţine multă atenţie din partea adulţilor, dar aceasta este o atenţie negativă, care însă are funcţie de recompensă pentru copil. Astfel, copilul care învaţă din atitudinea adultului că poate obţine atenţie îi va întări acest comportament de protest în situaţii care îi provoacă frustrare. Ideal ar fi ca părintele să valideze emoţia copilului chiar dacă nu este de acord cu felul în care acesta se comportă („înţeleg că eşti supărat/furios/nemulţumit”) şi să-i ofere acestuia timp de liniştire, în care i se poate spune „te las să te linişteşti şi, când vei fi liniştit, vom face X” – în acest fel, atenţia negativă pe care copilul o primeşte este diminuată, şi ansele ca el să înceteze plânsul sunt mai mari.
3. Părintele care încearcă că-i distragă atenţia copilului („să-l păcălească”) de la obiectul/activitatea dorită de acesta în timpul unei crize de furie prin diverse acţiuni („uite, jocul acesta pare mai interesant/ uite, râd copiii de tine/ „vai, ia uite ce am eu aici”) – este tot un tip de atenţie negativă, care întăreşte comportamentul copilului în situaţii similare.
4. Părintele care se înfurie şi el şi ţipă la copil sau îl loveşte – acest lucru se întâmplă atunci când adultul consideră refuzul copilului ca fiind o încercare de manipulare/ un act de sfidare a autorităţii –  atitudinea prea dură din partea părintelui îi creşte copilului anxietatea într-o astfel de situaţie, iar criza se poate amplifica, copilul devenind din ce în ce mai greu de liniştit, pentru că se poate simţi vinovat sau speriat. Există şi riscul ca un copil expus la o astfel de atitudine agresivă din partea părintelui să înveţe din acest comportament şi să ajungă să reacţioneze la fel de agresiv şi în situaţii sociale cu care se confruntă.
5. Părintele care ameninţă, transmiţând mesaje de tipul „dacă nu faci X, mă supăr pe tine”, „nu mai vorbesc cu tine”, „te las aici dacă nu vrei să te îmbraci” sau chiar pleacă de lângă copil, ignorându-l, fără să-i indice care ar putea fi momentul în care copilul va primi din nou atenţie (indicat ar fi să spună „aştept să te linişteşti şi apoi discutăm”, iar când copilul se linişteşte, să îl laude pentru că s-a calmat şi să discute despre ce au de făcut),  îl face pe copil să simtă teamă de abandon, de respingere, vinovăţie. Ca şi în situaţia în care părintele se înfurie, anxietatea copilului creşte (unii dintre copii ajung să se agaţe cu disperare de părinte şi, până când acesta nu-l îmbrăţişează sau nu-i transmite că l-a iertat, nu se pot linişti) i crize se intensifică.
6. Părintele care intră în contadicţie cu copilul (în cazul copiilor mai mari): „dar de ce să fac ce spui tu?”/”pentru că eu sunt mama ta şi până la 18 ani trebuie să mă asculţi”/ „şi dacă nu vreau?” sau „eşti cea mai rea mamă! Mama lui Andrei îl lasă să stea până la 22:00 afară!” – astfel, discuţia se poate prelungi la nesfârşit, şi fermitatea părintelui dispare. Este indicat ca părintele să ofere instrucţiuni simple şi clare, fără multe cuvinte, şi să nu răspundă la provocarea verbală a copilului, ci, pur şi simplu, să repete cerinţa, iar dacă se loveşte de un refuz din partea copilului, să stabilească o consecinţă naturală/logică.  Atunci când părinţii stabilesc limite şi reguli clare şi sunt consecvenţi în aplicarea lor, copiii devin mai cooperanţi, pentru că un astfel de mediu structurat, cu rutine de comportamente, le oferă predictibilitate şi sentimentul de control, ceea ce îi face să se simtă în siguranţă.
7. Părinţii care se contrazic unul pe celălalt în faţa copilului – atunci când copilul începe să plângă pentru că un părinte nu-i permite să facă un anumit lucru, intervine celălalt, care oferă copilului lucrul respectiv: „Dă-i ce vrea, să tacă odată!” sau „De ce nu-l laşi? Îţi place să-l auzi mereu cum ţipă?” – atunci copilul obţine atenţie negativă şi ajunge să nu mai asculte de niciunul dintre părinţi, pentru că ştie că cineva va interveni la un moment dat în favoarea lui.
8. Părintele neserios, care îl „ameninţă” pe copil cu o pedeapsă pe care nu o pune în aplicare: „nu te mai las la desene”, „nu mai mergem în parc”, „nu-ţi mai cumpăr X”, „nu mai vine Moş Crăciun” – astfel comportamentul copilului se întăreşte, deoarece nu învaţă că nu există nicio consecinţă, de fapt. Este important ca părinţii să stabilească consecinţe naturale ale comportamentelor problematice pe care copilul le manifestă („Pentru că nu ţi-ai terminat temele, nu vei sta la calculator”). Sunt situaţii când părinţii apelează la mijloace externe de ameninţare: „vine Poliţia să te ia dacă mai faci gălăgie” – pe lângă faptul că acest lucru nu se întâmplă, deci consecinţa practic nu este vizibilă pentru copil, starea acestuia se poate amplifica prin creşterea anxietăţii copilului, care se va simţi în pericol.

Sursa: revista Unica

Foto:globaleye.com