Gândurile unei mame: Noi nu observăm cum cresc copiii

Copiii ne dau multe bătăi de cap şi uneori te gândeşti: „când or să crească mai repede mari?”. Copiii însă cresc repede şi la un moment dat îţi dati seama că ai pierdut momente unice.

„Fiica mea cea mai mică în curând va împlini 14 ani. Are 170 de cm înălţime. Stă acum şi îl citeşte pe Bradbury. Cum a putut totul să se întâmple atât de rapid? Parcă mai ieri spălam hăinuţe roz cu fluturaşi şi floricele, acum însă ea şi le spală ea, tot roz cu fluturaş, doar că sutieni.

Cel mai mare a terminat deja universitatea, are barbă, maşină, soţie, iar eu şi acum când văd un tren frumos în magazin mă gândesc: „dacă i l-aş cumpăra s-ar bucura la sigur”. Când era mai mic îi plăceau la nebunie trenurile, acum însă are o faţă foarte deosebită atunci când eu ceva încurc la computer. Rabdă, ceva de genu: „nu-i nimic, eu oricum te iubesc şi am să te ajut”. Mă gândesc, eu tot eram la fel de răbdătoare atunci când el era mai mic şi ceva nu înţelegea? Nu mai ţin minte.

Cu cât trece timpul, cu atât înţelegi că un copil creşte mult prea repede. Părinţii tineri cred că ceea ce trăiesc acum, va fi mereu: mereu plânsete la miezul nopţii, mereu dorinţa de a fi luat în braţe, jocuri şi poveşti. Cu toţii îşi doresc ca lucrurile să se schimbe, copilul să crească, să facă unele lucruri de unul singur. Aşa şi va fi: o să crească, o să facă totul de unul singur şi asta se va întâmpla foarte repede, pentru că noi suntem mereu ocupaţi, iar copilăria puştilor o trăim fragmental. La început sunt mereu lângă copil, apoi câteva ore seara, iar la un moment dat, doar timp de o săptămână în vacanţă. Dar cât din timpul ăsta de fapt i-am dedicat copilului, cu excepţia certurilor şi frazei „du-te şi îţi fă temele”?

Nu ne amintim cum l-am învăţat să facă la oliţă, nici ce s-a întâmplat în clasa a 3-a sau a 4-a. Ne amintim alte lucruri. Când băiatul avea 4 ani l-am trimis la mare cu o lună mai devreme împreună cu bunicii. Ele ne sunau şi ne spuneau că baiatul mănâncă, se scaldă, se joacă şi este bine. După ceva timp am mers şi noi la mare şi toţi trei ne tăvăleam în pat.

Când fetiţa noastră a împlinit 5 ani, mergea la grădiniţă şi făceam cu ea „rezerve de pupici”. Avea o salopetă de denim cu multe buzunare, iar dimineaţa îi puneam în toate aceste buzunare câte un pupic, pentru că dacă va fi tristă să poată scoate un pupuşor din buzunar şi să simtă că o iubesc.

Vreau ca părinţii să înţeleagă că copilaria celor care le-am dat viaţă este foarte scurtă şi preţioasă – este perioadă când poţi fi alături de el, să ai grijă de el, să îl bucuri, să-l îmbrăţişezi, să-l asculţi, să fii cel care îl păzeşte, să îi faci „rezerve de pupici” pentru toată viaţa înainte.

Nu grăbiţi timpul. Spălaţi hăinuţe şi cumpăraţi trenuleţe.”

Sursa: adme.ru

Foto: tumblr.com