Odoraș.

Odoraș.

Tedi

Daniela Burlaca: ”Clipe...”

Daniela Burlaca: ”Clipe...”

…Natura era în plină culoare de floare, aerul ca focul, iar pământul dornic de a-şi gusta roada, sub deschiderea pură a cerului. Era luna iulie. Drumul spre satul bunicii topea cauciucul roţilor şi eu mă topeam la fiecare oprire, fiind convinsă că mâncasem prea mult salam cu caşcaval care îmi făcuseră rău la stomac. Pe malul unei ape curgătoare, care uneşte două hotare şi-mi înfăţişează copilăria, palpată de aceleaşi mâini care o palpase pe Mama, cu mine sub inimă, aflasem că femeia din mine a prins un muguraş. Aveam 22 de ani, intrasem în casa bunicii Vera de la Palanca şi acele două dungi roşii, pe care le oferă instantaneu medicina performantă, au confirmat că voi deveni Mamă. Cred că ar fi prea puţin spus că am început a plânge, plângea tot sufletul din mine… a FERICIRE! Am chemat-o pe Mama, apoi pe bunica, care mi-au împărtăşit emoţiile. Când i-am simţit îmbrăţişarea lui Iurie, mi-am dat seama că numai pentru astfel de clipe merită să trăieşti în lumea asta miraculoasă.

…Din acel moment Viaţa a căpătat altă culoare, altă valoare. Trăiam cu puterea şi pulsul a două inimi. Simţeam cum se schimbă totul în mine… privirea, respiraţia, gândurile, formele, poftele… Oooo! Primele patru luni eram înnebunită după o bucată proaspătă de slănină şi un pic de vin roşu de la tata. Şi ziceam că se va naşte un bărbătoi. Incredibilă a fost vestea că în mine creştea o Evă, o fetiţă. Credeam că nu e posibil chiar din prima să fii copleşit de atâta fericire.

…Tot în acel an, era 2008, intrasem în trupa Teatrului ,,Eugene Ionesco”. Îmi doream enorm să fiu alături de colegii mei pe scenă, să fac primii paşi pe o scenă profesionistă, într-un teatru profesionist. Am optat însă pentru scena vieţii şi pentru rolul mamei în realitate. Revenisem pe scenă abia în primăvara lui 2010.

 …În linişte, alint, calmitate şi armonie, astfel se dezvolta fetiţa noastră în burtica mamei. Era foarte activă, dovadă fiind prima mişcare cu ceva timp înainte de termenul indicat. Cred că senzaţia asta nu se uită şi nu se compară cu nimic… poate doar cu alăptarea naturală. Vorbeam foarte mult şi eram sigură că simte, aude, percepe, trăieşte tot cu ce trăiam eu, la un accent mai ritmat muzical, aveam impresia că stă la percuţii. Era foarte energică şi activă.

…Numele… Dintotdeauna am zis că pe fiica mea o va chema EVA. Iar într-o dimineaţă, ieşeam cu mama la nişte cumpărături şi, fiindcă o cheamă Mila, într-un alint, i-am spus ,,Hai, Milisa, să mergem!” şi atunci parcă m-a luminat ceva şi anume să numim copilul în cinstea buneilor, dacă e fetiţă, în cinstea buneilor de pe mamă, dacă băiat – de pe tată. De la Mila şi Alexandru a ieşit Milissa-Alexandrina. Evă va fi cu firea!

…În aspectul îngrijirii medicale, eram foarte atentă şi mereu sub supravegherea medicului. Dacă era cazul, respectam toate normele unei femei însărcinate. Îmi doream să se nască un copil sănătos şi puternic. Bineînţeles că am luat kilograme în plus, mai mult decât dictează norma. În special, s-a produs în ultima lună de sarcină. Nu făceam abuz de alimentaţie, dar, în primul rând, mă gândeam la copilul meu. Nu duceam lipsă de vitamine şi de toate cele necesare pentru dezvoltarea micuţei.

Am avut norocul să fiu ghidată de medici buni, în ale căror mâini m-am încredinţat totalmente şi am zis: „Voi face tot cum îmi veţi spune, numai să nu sufere copilul”. Timp de şapte luni, am fost sub supravegherea doamnei doctor obstetrician Natalia Sochircă, iar mai apoi, sub aceeaşi recomandare, m-am pregătit pentru naştere sub urmărirea şi grija doamnei Eudochia Gaidău, la maternitatea nr. 2 din Chişinău.

…Naşterea!!!... Doamne… Nu mi-a fost frică nicio clipă, aveam credinţa în Dumnezeu, forţe şi speranţă. Mă gândeam insistent la menirea noastră pe pământ şi, în special, cea a femeii. Mama m-a născut dintr-o răsuflare, de asta îmi aminteam mereu, eram inspirată de gânduri bune. Cineva îmi spunea că trebuie să te gândeşti la acele femei care au născut uşor şi atunci gândurile se vor materializa. Era 18.00, când am simţit primele crâmpeie de contracţii, dar nu le permiteam să mă fure, pentru că urma să văd finala de la „Dansez pentru tine”, nu puteam pierde momentul! Mda! 

La 4 dimineaţa cu valizele, bineînţeles, pregătite, cu toată familia am urcat în maşină şi uşurel am pornit spre maternitate. Ţin minte că reuşeam să facem şi nişte glumiţe de genul: ,,…Eiii şi-acuş când vei turti un băiat”. Eram foarte emoţionaţi. La ora 5 dimineaţa, adormisem. Procedura de travaliu se pornea cam greu. Când m-am trezit, aveam impresia că sunt pe altă lume, că zbor, că plutesc, eram conştientă doar că tot ce e mai greu abia urmează. Un singur lucru i-am zis mamei, care  stătea lângă mine: ,,Sun-o pe bunica şi zi-i să se roage pentru mine” (am ataşament deosebit pentru ea).

Iurie a fost pilonul care s-a încurajat nu numai să mă vegheze, dar şi să aducă în istorie naşterea fiicei noastre, înregistrând pe bandă video toate momentele astea preţioase. Curajul şi devotamentul lui a fost o lecţie de viaţă pentru ambii. Am avut o naştere clasică. Cu o echipă de doctori adevăraţi. Am încercat să nu scot un sunet, doar ca să fie totul bine. Aşa a fost. La 19:10, 28 martie 2009, ca o scânteie, veni pe lume fiica noastră Milissa-Alexandrina Gologan.  3.015 kg, 52 cm, frumoasă şi luminoasă. Nu cred că pot fi descrise în cuvinte emoţiile şi sentimentele trăite, în acel moment. Sunt mai presus decât orice. Şi nu se compară cu nimic. Asta e esenţa pură a vieţii şi omenirii. Când fetiţa noastră tremura, fierbinte şi lipicioasă, pe burta mea, Iurie s-a apropiat  şi mi-a spus: ,,Mi-ai dat o lecţie de bărbăţie”… Iar mama… maaaama… plângea, într-un colţ din sala de naşteri, cu lacrimi care merită să le strângi într-o punguţă şi să le pui alături de agheasmă.

…Alăptarea… Milissa s-a bucurat de laptele mamei un an şi două luni. Cred că e cel mai mare dar să poţi să-ţi alăptezi pruncul atât cât doreşti. Apelam la biberon doar când făcea o criză de lacrimi sau înainte de somn, în rest fata a optat pentru natural.

…Nopţile şi primul an de viaţă au trecut ca o reverie. Stăteam împreună cu părinţii. Aşa că Milissa-Alexandrina s-a bucurat de atenţie şi îngrijire la superlativ. Nu a existat diferenţa între mamă şi tată. Atât eu, cât şi Iurie, eram scufundaţi în îngrijirea copilului, cu toată dedarea.

…Primul cuvînt – MAMA.

….Primul pas la 11luni.

Acei primi paşi i-a făcut pe scena teatrului studio „Geneza Art”. Clipe irepetabile!

…Am revenit în teatru când Mili avea 11 luni, eram setoasă şi dornică de scenă.

Am apărut cu un nou spectacol, cu un nou rol, cu o nouă imagine, cu un suflu nou. Eminescu şi Veronica, eu şi Iurie, şi naşterea teatrului independent „Geneza Art”, premiera având loc pe scena teatrului „Eugene Ionesco”. De atunci nu m-am oprit. Fetiţa avea parte de îngrijiri din cele mai alese chiar şi atunci când nu era cu  părinţii, era pe mâini bune.

…Grădiniţa…visam cât mai repede să îmbrăcăm prima rochiţă pentru matineu!     ...S-a dovedit a fi o mică prinţesă. Din prima zi şi până astăzi grădiniţa e locul unde-i sunt prietenii, unde se simte bine şi unde de fiecare dată merge cu plăcere. Astăzi, frecventează grădiniţa „Lăstăraş”, creşte şi se maturizează, într-o ambianţă armonioasă şi luminoasă.

 

…Teatru… e spaţiul în care Mili e ca acasă. Cunoaşte toate denumirile de spectacole unde activăm noi cu tati, ştie şi personajele, replicile, partenerii noştri. Este influenţată de momentele atât pozitive, cât şi cele negative din scenele noastre, îşi spune părerea, dar, în ansamblu, e încântată de acest domeniu. E o fetiţă cu un suflet mare, cu mult talent, cu o energie debordantă şi cu un spirit feminin bulversant, aici a luat de la ambele bunici ale ei tot ce a putut mai mult, am impresia ca-şi are mereu bunicile în vene.

…Timpul… se scurge ca gândul… uneori realizez că suntem minimalizaţi în distribuirea atenţiei şi timpului acordat pentru copil. Ea îşi petrece foarte mult timp cu buneii, pe care îi iubeşte, enorm şi de care este adorată, idealizată. Cu buneii de pe mamă îşi petrece mai mult timp, fiindcă sunt aici, alături, în Chişinău, cu ceilalţi bunei vorbeşte mai mult la telefon. Zice că ea şi bunelul Alexandru sunt Maşa şi Ursul.

…Un frăţior îşi doreşte mai mult Milissa-Alexandrina la moment, decât mami şi tati, dar copiii sunt sensul vieţii noastre, pentru asta ne naştem, pentru asta trăim. Bineînţeles că vom face şi un al doilea copil… şi atât cât va da Dumnezeu. Sănătoşi important să fim. Iar toate vin la timpul şi la locul lor.

…Suntem o familie fericită. Pentru că avem un copil care ne uneşte şi mai mult, pentru că trăim în ţara în care ne-am născut şi de unde ne pornesc rădăcinile, pentru că facem o meserie care ne place şi care ne reprezintă şi ne pune în valoare, pentru că suntem alături de părinţi şi de fraţi, pentru că suntem înconjuraţi de  prieteni şi colegi, ne lipseşte doar să fim un pic mai buni şi mai iertători şi atunci, cu siguranţă, viaţa ar căpăta alte dimensiuni.

Ce-mi doresc cel mai mult e să-i am pe cei dragi alături şi să fie toţi copiii lumii sănătoşi şi fericiţi, cu părinţi alături. Poate în cele scrise mai sus am fost prea emotivă şi sentimentală, toate sunt picături de pe strunele sufletului.

Cu drag, Daniela Burlaca

Text: Natalia Bodiu

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", iunie 2013

Share:

Articole recomandate