Puterea mamei. „După o sarcină cu șapte intervenții intrauterine, am născut două fetițe de 800 de grame”
Fetițele au suferit de sindromul transfuzor- transfuzat, iar șansa lor au fost intervențiile în uter făcute de dr. Hadi Rahimian. Pentru acestea, mama lor a făcut aproape toată sarcina naveta Chișinău- București.
Când a aflat că e însărcinată, Iulia Adamciuc, o mămică din Republica Moldova, a fost în al nouălea cer, mai ales că sarcina fusese obținută greu, în urma fertilizării in vitro. Bucuria ei s-a dublat odată cu cea de-a doua ecografie, când a aflat că va avea nu unul, ci doi copii, mai exact două fetițe. „A fost un adevărat cadou”, își amintește mama, care nu s-a gândit nicio clipă înainte că ar putea deveni mamă de gemeni. În săptămâna 15 de sarcină au început însă să apară problemele, iar în scurt timp medicii i-au spus că fetele nu au nicio șansă la viață, suferind de un sindrom rar și grav. Iulia a găsit însă un medic dispus să lupte până la capăt alături de ea și, în ciuda previziunilor sumbre, are azi două fetițe perfect sănătoase, transmite totuldespremame.ro
Iulia Adamciuc locuiește la Chișinău și este mama gemenelor Daria și Polina, născute în aprilie 2021, prematur, în săptămâna 29 de sarcină. Deși medicii o avertizaseră pe mamă despre riscurile unei sarcini gemelare, nici ea, și nici măcar ei, nu s-au gândit că lucrurile vor fi atât de complicate. În săptămâna 15 de sarcină, Iulia a început să aibă dureri în zona abdomenului, puse inițial de medici pe seama faptului că sunt doi copii, iar uterul crește. O săptămână mai târziu însă, la control, când au constatat că i se scurtase colul periculos de mult, au internat-o pentru tratament și monitorizare. După externare, la următoarea ecografie, o altă veste a căzut ca un trăznet: fetițele sufereau de sindromul transfuzor- transfuzat, o problemă rară și gravă, în care se produce transferul de sânge de la un făt la celălalt prin intermediul placentei comune.
Drumul spre București, o cursă contra cronometru
„A fost vestea cea mai dureroasă, pentru că atunci mi s-a spus că nu se poate face nimic și că gemenele nu au nicio șansă. Mi-a căzut cerul în cap. Din păcate, în Republica Moldova ele chiar nu ar fi avut nicio șansă, aici nu sunt medici care ar putea acționa în astfel de cazuri”, spune Iulia. A început să citească pe internet despre acest sindrom și a aflat astfel că în România fetițele ei ar putea fi totuși salvate. Recomandările duceau spre dr. Hadi Rahimian, directorul medical al spitalului Regina Maria Băneasa, în vocabularul căruia rareori se aude „Nu se poate!” Este medicul care, atunci când situația o cere, operează feți în uter sau îi scoate, îi operează și îi pune înapoi, convins fiind că pentru fiecare copil, indiferent cât de mici îi sunt șansele, lupta trebuie dusă până la capăt.
Familia Iuliei a luat legătura cu asistenta medicului, care i-a asigurat că dr. Rahimian îi poate primi urgent, imediat ce ajung în România. Totul era deja o cursă contra cronometru, pentru că Iulia avea colul foarte scurt. „Aveam colul de 10 mm atunci și am fost avertizată că risc să nasc pe drum, mai ales că era vorba de o distanță mare, de 500 de km. Însă aceea era unica noastră șansă, nu mai aveam ce pierde”.
Începutul unui drum anevoios
A doua zi dimineața, dr. Rahimian i-a făcut mamei investigațiile necesare și a confirmat sindromul transfuzator-transfuzat. „Domnul doctor ne-a promis atunci că va face tot ceea ce se poate face, dar ne-a spus și că ne putem aștepta la orice, pentru că nu este Dumnezeu. Până la urmă, însă, s-a dovedit că pentru noi chiar a fost.
Prima intervenție, făcută chiar atunci, la 16 săptămâni, a fost un total succes. Procedura făcută de dr. Rahimian în maternitatea Regina Maria Băneasa se numește fotocoagulare laser a anastomozelor placentare și constă în deconectarea vaselor de sânge comune dintre gemeni, oprindu-se astfel transferul anormal de sânge dintre ei. În urma intervenției, fetele s-au stabilizat, colul a fost cusut, iar Iulia s-a întors fericită la Chișinău, convinsă că tot ce a fost mai greu a rămas în urmă.
Următoarea provocare: un sindrom extrem de rar
La doar două zile după ce a ajuns acasă, s-a trezit dimineața cu gândul că trebuie să meargă urgent la medic, de data aceasta la cel din orașul ei, pentru a verifica din nou starea copiilor. Nu și-a putut explica acest impuls pentru că, teoretic, totul trebuia să fie în ordine. „Ceea ce mi-a spus atunci medicul a fost ca un tunet pe cerul senin. Fetele aveau anemie-policitemie, care este o formă extrem de rară de sindrom transfuzor-transfuzat, identificabilă doar după deconectarea vaselor comune, în care copiii rămân totuși conectați prin vene extrem de mici, iar unul dintre feți (cel care primește sânge) acumulează un număr crescut de globule roșii, în timp ce fratele donor dezvoltă anemie”, explică mama.
Iulia i-a scris imediat medicului Rahimian, care a chemat-o de urgență la București, unde a avut parte de o intervenție direct în uter. Pentru fătul cu anemie s-a făcut o transfuzie intrauterină, iar pentru celălalt o intervenție de coagulare laser a unor vase de sânge. Totul părea acum pe făgașul cel bun, iar Iulia s-a întors din nou acasă, optimistă.
De atlfel, optimismul a fost cel care a făcut-o să reziste și provocărilor ulterioare, pentru că lupta pentru viața fetițelor nu s-a încheiat acolo. A avut nevoie de șapte intervenții în uter pentru stabilizarea fetelor și a dus o luptă continuă, de la 16 până la 29 de săptămâni, în care i-au fost alături dr. Rahimian și personalul maternității Regina Maria Băneasa. „Eram deja cunoscută acolo, personalul îmi știa numele și după fiecare intervenție personalul de la Terapie Intensivă îmi ura să fie ultima”.
Durerea sufletească, mai mare decât cea fizică
Cinci dintre intervențiile făcute la Regina Maria Băneasa au fost fără anestezie (aceasta le-ar fi afectat pe fetițe, a căror stare era oricum delicată), iar în timpul lor mama trebuia să stea nemișcată. Deși durerea fizică nu era deloc neglijabilă, cea sufletească era infinit mai mare. „Când îmi pierdeam speranța și simțeam că nu mai pot, domnul doctor îmi reamintea pentru ce lupt. Era foarte determinat și asta mă ajuta extrem de mult să rezist și să-mi vin în fire. Era foarte greu să mă culc cu gândul că la mine în burtică se află cea mai mare dragoste a mea, sensul vieții, și eu nu știam dacă lor le e bine, dacă suferă, dacă simt ceva. Aveam o frică imensă că le voi pierde. Nu-mi doream nimic mai mult decât ca ele să fie salvate și într-o bună zi să le pot ține în brațe și să fiu mândră că sunt adevărate luptătoare”.
După o perioadă petrecută în București pentru monitorizare și intervențiile intrauterine, la 29 de săptămâni, Iulia s-a întors acasă, în Republica Moldova. Nu a ajuns bine, că a și aflat că fetele au probleme din nou, dar că de data aceasta transfuziile nu ar mai fi fost suficiente, ele intrând în suferință fetală. Medicii de la Institutul Mamei și Copilului din Chișinău au decis să îi facă cezariană, și așa au venit pe lume micuțele Daria și Polina, fiecare având puțin peste 800 de grame și fiind în stare foarte gravă.
„A început atunci o altă luptă, care nu mai depindea deloc de mine. Cât au fost în burtă simțeam că pot face ceva pentru ele, dar din momentul nașterii eu am devenit simplu spectator. Și asta era o încercare și mai grea”, rememorează mama.
M-au invitat să-mi iau rămas bun de la una dintre fetițe
Noaptea a trecut, fetele s-au agățat de viață și nu i-au dat drumul. A urmat însă o perioadă foarte grea pentru familie, cu diagnostice după diagnostice și amenințări care veneau una după alta. „Prematurii sunt ca o bombă atomică, nu știi când poate exploda. Acum era totul bine, dar a doua zi mi se spunea că una dintre gemene are pneumotorax, adică plămân perforat, și eram invitată să-mi iau rămas bun, căci nu are șanse. Cealaltă, după o criză de apnee, a avut nevoie de resuscitare.
Primul plâns de fericire
La 4 luni, suspiciunea a fost infirmată, iar după ce mama a auzit din gura medicului că fetița este sănătoasă a început să plângă în hohote, cu ea în brațe, pe holurile spitalului. Pentru prima dată însă, era un plâns de fericire. Acela a fost momentul în care, pentru prima dată, Iulia a simțit cu adevărat că toate problemele fetițelor au rămas în urmă. „Eram nu în al 9-lea, ci în al 99-lea cer. Am parcurs cu ele un drum lung, anevoios, și iată! Sunt aici, sunt două fete sănătoase, care ne-au demonstrat că atunci când oamenii nu dau șanse, le dă Doamne-Doamne!”.
Daria și Polina sunt acum bucuria mamei și centrul universului ei. Iulia spune că maternitatea i-a adus frici pe care nici nu le bănuia, dar și puteri pe măsură. Deși a suferit atât de mult până să-și poată ține fetele în brațe, spune că bucuria pe care o trăiește acum alături de ele este fără margini.
Share:
