Pregătirea pentru grădiniţă a… mamei

Din Jurnalul unei Mame...

"Nu, nu exagerez deloc vorbind de pregătirea pentru grădiniţă a mamei... 

Pregătirea pentru grădiniţă a copilului meu a început mai întâi cu pregătirea mea... pentru ziua când îl voi lăsa fără frică în grija altcuiva. După ce acum patru ani am trecut (şi eu şi fiul mai mare) printr-o adaptare mai dificilă, am zis că, gata, de data aceasta nu am dreptul să clachez.

Tin minte şi azi momentul când am intrat pentru prima dată într-o grupă cu copii de creşă. Mi s-a părut că am nimerit, mai degrabă în Valea Plângerii. Unii plângeau în gura mare, alţii stăteau ascunşi prin colţuri. Al meu, când a văzut „tabloul”, desigur că nu i-a venit a dansa... S-a apucat cu amândouă mânile de gâtul meu şi dă-i cu bocetul. L-am lăsat, of, numai eu ştiu cum… Nu am avut putere să merg mai departe de poarta grădiniţei. Acolo, am adunat lacrimi în băsmăluţă cred că vreo două ore, dar mai mult n-am rezistat, am mers şi l-am luat acasă… Şi aşa a durat cam vreo două săptămâni. În toată această perioadă cât copilul trecea prin aşa numita “acomodare”, eu eram toată roasă pe dinăuntru de zeci de întrebări: “Oare nu îl bate nimeni?”, “Oare mai plânge?”, “Oare a mâncat azi?” etc., etc. ,fără să îmi dau seama că temerile mele i le transmiteam şi lui. Cum putea oare un copil al cărui mamă devenise aproape paranoică, să fie altfel?

Cu mezinul, am zis: gata cu frica! Am acceptat nu doar cu mintea, ci şi cu inima, că o altă femeie, străină pentru mine şi copilul meu, dar cu multă experienţă, poate avea grijă de el nu mai rău decât mine. Şi în momentul când am înţeles asta, am simţit o uşurare…

Apoi am învăţat să fiu imună la lacrimile “de crocodil”. Nu pot să văd copiii plângând (nici pe ai mei şi nici pe ai altora), însă, chiar dacă asta se întâmplă, nu mă arunc de îndată la picioarele lor, pentru a le satisface orice capriciu. Nu vreau să fiu prinsă în plasă. Mezinul a înţeles asta cu mult înainte de prima lui zi de grădiniţă.

Nu am mai repetat greşeala pe care am făcut-o acum câţiva ani – nu mi-am transformat copilul în centrul universului meu şi nu i-am creat o poziţie privilegiată în familie. De fapt, nici nu am avut timp. Mereu am fost ocupată cu tot soiul de activităţi şi proiecte, care nu mi-au permis să mă axez strict pe el. Plus la asta, am cunoscut suficiente cazuri, în care maturii făceau tot timpul pe placul celor mici, aproape că îi venerau ca pe nişte mici Dumnezei, şi au dat-o în bară... E de la sine înţeles că micul nu va agrea grădiniţa, doar acolo el nu mai este persoana numărul unu – regele, având o suită de slugi în persoana maturilor. La grădiniţă, rolurile se schimbă – omul central este educatoarea.

Am “înscenat” câteva plecări la grădiniţă, ducându-l pe la diferite centre de dezvoltare timpurie, nu doar pentru a-i testa emoţiile lui, ci şi pe ale mele. Ca să vezi. Fiecare despărţire, chiar şi pentru câteva ore ne-a permis să ne acomodăm. El a mers, fără nici un protest să se joace de-a “adaptarea”, iar eu, profitând de cele câteva ore, vroiam să fac atâtea, încât nu mai reuşeam să intru în panică la ideea - oare nu plânge de dorul meu?

Cel mai greu a fost să mă debarasez de amintirile urâte legate de perioada când şi eu mergeam la grădiniţă, aprovizionate din amintirile mamei sau ale buncii, despre cum mă lăsau plângând la poartă. Pentru că fără să vreau mi-l imaginam pe mezin în locul meu… Dar le-am depăşit. Până la urmă, acea perioadă mi-a adus primele prietenii, primele noţiuni de socializare şi primele aptitudini de viaţă independentă. Şi ca să vezi, a funcţionat.

Prima “noastră” zi de grădiniţă a fost fără lacrimi, fără proteste. Iar, după o săptămână când a înţeles “cu ce se mănâncă” grădiniţa, lacrimile lui au fost ca o furtună pe timp de vară. Au plecat tot atât de repede, precum au şi venit. Aşadar, adaptarea “noastră” a fost un succes"

Daniela Borodachi