Confidențele unei mame de prematur

A împlinit doi ani și jumătate, și cu toate că azi nu este omagiat, întreaga familie, mai exact mama, tata, fratele și sora mai mari sărbătoresc pentru a treia oară această zi – Ziua Internațională a Prematurului. Este vorba de Iustin Burdiumov, un copil ca un soare, un adevărat luptător, cu o mare poftă de viață.

12 săptămâni atâta aveam în momentul în care am fost diagnosticată cu o patologie a placentei, astfel că zi de zi, minut cu minut, clipă de clipă, a fost o rugă continuă pentru bebe din burtică, pentru care ne făcusem planuri mari. Dar el a decis altfel și ne-a făcut surpriza de a veni pe lume mult prea devreme - la 32 de săptămâni cu 1890 g și 45 cm. Deși, moral, eram pregătită să-l primesc, fizic era imposibil, deoarece micuțul nostru era prea slăbit ca să respire singur. Primele zece zile le-a petrecut într-o căsuță micuță și călduță, care încerca să înlocuiască burtica pe care a părăsit-o, iar respirația îi era conectată de câteva aparate. Dar parametrii scădeau, așa că a doua zi a fost intubat la ventilare artificială.

Cât de mult am suferit de faptul că primele două zile am fost despărțiți. Eram și eu la terapie intensivă, iar soțul era unica legătură dintre noi doi, aducându-mi știri despre starea lui de sănătate. Îmi pare foarte rău că prima atingere nu a fost a mea. Abia așteptam să-l țin la piept să-l sărut cu drag, dar prima atingere a fost a doctorilor, a asistentelor datorită cărora minunea noastră ne luminează azi zilele și nopțile. Tot efortul și lupta doctorilor- îngeri păzitori pe pământ - pentru micuții luptători va rămâne veșnic în sufletele noastre, a părinților de prematuri. Acesti micuți sunt speciali, sunt puternici și aleg să vină în familii, unde nu se mai crede în miracole.

Cât a fost conectat la aparate de respirație mergeam la el în sala de terapie intensivă. Apoi a venit ziua când a fost transferat în salon cu mine. Avea conectat la mânuță pulsometru, care dădea de știre de fiecare dată când ceva nu era în ordine. La început sunetul acesta mă făcea să tresar, și mi-a luat ceva timp până m-am obișnuit. La fel m-am obișnuit și cu obiceiul de a dormi cu ochii deschiși. Nu vă vine să credeți? Eu zic că nici nu trebuie.

A treia zi am fost transferați la Institutul Mamei și Copilului, unde a stat intubat încă patru zile. A cincea zi a fost transferat, iar peste alte două zile deja respira de sine stătator. În loc de pieptul mamei, primea sonda și seringa. Și asta pentru că era prea slăbit, nu îi apăruse reflexul de supt. Cât aș fi vrut să îi dau doar lapte matern, dar Iustin primea și adaosuri alimentare, stimulatoare, pentru creșterea poftei de mâncare. Plăcerea de a-l vedea la piept am primit-o abia peste două săptămâni.  

Țin minte și acum momentele cum îl hrăneam cu sonda din trei în trei ore. Câte 5 ml, nu mai mult. Apoi zi de zi măream doza, câte o picătură, până am ajuns la 50 ml. Țin minte zilele pentru că erau ca și cum trase la indigo. Sterilizam sticluța, storceam piept, îl măsuram, după care îl hrăneam. Deși erau doar câteva picături de lapte, ne lua și câte o oră hrănitul. Îl schimbam, apoi iarăși o luam de la început - sterilizam sticluța, storceam pieptul, îl hrăneam pe Iustin.

Să nu credeți că prematurii sunt altfel cumva. Cel puțin nu e cazul lui Iustin, care din prima zi își cerea drepturile. Dacă era flămând sau trebuia schimbat scutecul nu tăcea până i se îndeplineau necesitățile.

Să fii mamă de prematur nu este deloc ușor. E nevoie de multă răbdare, mult calm și încredere în bebe și în forțele lui. Sunetul aparatelor va suna mereu în mintea mea, și nu cred să le pot uita vreodată. Urme de la pulsometru, de la picurători, și acum se regăsesc pe corpușorul lui.

După doi ani și jumătate zic că ziua de azi este minunată, chiar dacă îmi amintește cu lacrimi în ochi acele momente, trăiri, supărari, încredere, speranță și nu în ultimul rând de lupta lui Iustin pentru viață. În această zi, mai mult ca niciodată ne amintim întreaga familie că miracole există, și tot în această zi mă mândresc cu faptul că sunt mamă de prematur.