Larisa Busuioc: copiii trebuie să creadă în visurile lor

Larisa Busuioc: copiii trebuie să creadă în visurile lor

Dotată cu un rafinament rar, Larisa Busuioc este un exemplu de femeie care le-a reuşit pe toate. Se dedică cu trup şi suflet în tot ceea ce face şi ochii îi sclipesc a împlinire atunci când vorbeşte despre oamenii dragi din viaţa ei. A dovedit tuturor că o carieră în muzică nu te împiedică să-ţi deschizi o afacere, dar – mai presus de toate – a demonstrat încă o dată că, devenind mamă, femeia capătă nişte puteri supranaturale.

Familia noastră nu e nici mică, nici mare. E aşa cum am visat-o mereu şi nicio bucurie nu este completă dacă nu e trăită în 5. Gabriela, Michelle şi Artiom sunt motivul fericirii noastre zilnice şi, văzându-i cum cresc şi se schimbă în fiecare zi, nu putem decât să ne mândrim.

Artiom şi Michelle trec pragul clasei a 4-a şi, pe lângă faptul că sunt gemeni, îi uneşte o prietenie deosebit de frumoasă. Ambii au o mulţime de activităţi şi depun foarte multă dragoste în tot ceea ce fac : pian, înot, dans, muay-thaï.

Artiom are două pasiuni mari – artele şi muay-thaï-ul. Se gândeşte la o carieră actoricească, iar de vreo jumătate de an a început să îndrăgească muzica clasică. Visează tare mult să facă canto, dar e prea devreme pentru un băieţel. Cealaltă parte a timpului o dedică antrenamentelor de la muay-thaï, care îl pasionează extrem de mult. Pe lângă pasiunea pentru artă, caracterul de bărbat îşi spune, desigur, cuvântul. Adoră, de asemenea, să facă trucuri cu bicicleta, unele chiar foarte riscante. Şi uneori, pentru mine, ca mamă, acest lucru este destul de stresant. Dar, după lungi discuţii cu soţul, am hotărât că trebuie să ne susţinem copiii în tot ce-şi doresc ei să facă, pentru că interdicţiile nu fac decât să înrăutăţească situaţia.

Michelle, spre deosebire de Artiom, este o fire foarte echilibrată – copia în miniatură a tatei. Îşi controlează emoţiile cu un tact deosebit, lucru care uneori nu-mi reuşeşte nici mie, şi este foarte ambiţioasă. Este foarte atentă de mică şi se gândeşte foarte bine înainte să facă ceva. Acum e interesată de design vestimentar şi visează la o maşină de cusut pe care să o poată mânui bine. Face şi ea pian, dar e sinceră la acest capitol şi recunoaşte că face doar pentru că noi ne dorim asta. Eu însă sunt convinsă că, atunci când o să fie domnişoară, o să înţeleagă cât farmec are o femeie care cântă la un instrument muzical.

Ea a fost cea care s-a înscris singură la dans, din proprie iniţiativă. Trebuia să participe la un concurs şi eu am aflat acest lucru doar cu ceva timp înainte, pentru că avea nevoie de costum, de aceea nu am luat acest lucru prea în serios. Când am aflat că a câştigat premiul I la nivel republican, mi-au dat lacrimile. Cum am putut eu să nu am încredere în copil? Cred că asta e o lecţie de viaţă pentru toate mamele.

Gabriela are 20 de ani şi îşi face studiile la Roma. Relaţia mea cu Gaby este una nemaipomenită. Cred că dincolo de înţelegere şi prietenie există totuşi o chestie de energii şi zodii. Îi ducem dorul nespus de mult şi  o aşteptăm mereu cu sufletul la gură să revină în vacanţe acasă. Cei mici îndeosebi sunt topiţi după ea şi, atunci când Gaby e acasă, nu mai există nimeni şi nimic pe lume. Oricât de surprinzător ar părea,au mereu teme comune de discuţie, în pofida diferenţei de vârstă. Această prietenie frumoasă între ei se datorează îndeosebi faptului că Gaby încă păstrează în suflet copilul din ea şi reuşeşte să intre în pielea celor mici.

Fiecare copil trebuie să-şi aleagă până la urmă singur calea, dar noi, ca părinţi, facem tot posibilul să îi implicăm în cât mai multe domenii, ca mai apoi fiecare să poată face o alegere corectă. Cel mai important lucru este ca ei să se descopere. Mai mult sau mai puţin conştient, părinţii oricum îşi orientează copiii spre un domeniu anume, de obicei spre cel care le este lor mai aproape. Poate pentru că, ştiind mai multe despre el, le pot explica şi copiilor. Dar atunci când vine momentul alegerii profesiei, decizia trebuie să le aparţină, aşa cum a fost şi în cazul nostru.

Eu am ales muzica fără să mă las doborâtă de criticile celorlalţi. Nici supărarea lui tata, nici părerile împărţite ale profesorilor şi nici nedumerirea prietenilor nu m-au făcut să uit de ceea ce-mi doream. Nici măcar greutăţile de care m-am ciocnit nu m-au făcut să renunţ la visul meu. Poate că au existat momente când deviam un pic de la drumul pe care mi l-am propus, dar niciodată, absolut niciodată, nu am vrut să mă dau bătută. Am crezut mereu în visurile mele şi îi învăţ şi pe copiii mei să facă acelaşi lucru. Este foarte important ca ei să lupte pentru a obţine ceea ce-şi doresc, altfel victoria nu este la fel de dulce.

Să creşti gemeni nu este deloc simplu, dar pe cât e de greu, pe atât e de frumos. Dacă cu Gaby mi-a fost mai uşor, Artiom şi Michelle mi-au dat lumea peste cap la direct. Am avut dădacă din primele zile şi nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu aş fi avut atâţia oameni iubitori lângă mine, care să mă ajute. Gemenii nu au dormit liniştiţi până la 2 ani şi jumătate. Tin minte termenul exact, pentru că, atunci când m-am culcat seara şi m-am trezit tocmai dimineaţa, nu-mi venea să cred.

Nimeni din doctori nu-mi putea lămuri cauza neliniştii lor şi, în plus, ei n-au fost niciodată genul de copii care stau acolo unde i-ai lăsat. E greu când ai un argint-viu în casă, dar puţini îşi imaginează cum e să ai doi. Artiom, în special, era foarte energic şi curios, încât, dacă îl lăsai singur, era în stare să guste toate parfumurile din casă.

Ciondănelile nu lipsesc, dar, cu toate acestea, copiii au o relaţie foarte puternică. Dacă îi desparţi, la un moment dar încep să-şi ducă dorul până la nebunie. Uneori ai impresia că este imposibil ca nişte pici să trăiască asemenea emoţii.

Sarcina a fost foarte dificilă şi minunea s-a produs după ani întregi de tratamente şi vizite la medici. Chiar dacă foarte mulţi doctori îmi spuneau că nu o să pot avea copii, eu mereu am ştiut că am să reuşesc. Şi chiar dacă sarcina nu a decurs foarte uşor, eram extrem de recunoscătoare că rugăciunile mele au fost ascultate.

Perioada cât am fost însărcinată a fost una dintre cele mai grele din viaţa mea. Opt luni am stat doar în pat, având doar 5 săptămâni de fericire în care m-am putut bucura din plin de faptul că urma să devin mamă. Din cauza unor probleme care au apărut ulterior, trei luni le-am petrecut în spital. La un moment dat am hotărât să merg acasă şi îi mulţumesc medicului meu, care a avut încredere în mine şi în puterile mele. Frumuseţea toamnei şi a iernii am admirat-o de peste geam şi erau clipe în care visam să ies afară, mai ales iarna, când simţeam aerul răcoros şi prospeţimea zăpezii. Dar cea mai mare greutate a acestor luni a fost frica ce îmi ţinea inima strânsă. Numai după ce au apărut pe lume Michelle şi Artiom, am simţit că sufletul îmi înfloreşte cu adevărat.

Am avut foarte mult timp ca să vorbesc cu ei cât erau în burtică, să mă gândesc la nume, la cum vor arăta şi ce personalităţi vor avea. Eram şi sunt şi acum convinsă că aceste visuri contează foarte mult pentru o mamă, întrucât, atunci când s-au născut, am avut impresia că sunt exact cum mi i-am imaginat eu.

Eu nu ştiu cum reuşesc unii părinţi să-şi crească singuri gemenii şi, în cazul în care cuiva i-a reuşit asta, atunci e un adevărat act de eroism. 

Trebuie să recunosc că la un moment dat pur şi simplu am cedat din punct de vedere emoţional, pentru că nu dormeam deloc. M-am trezit într-o dimineaţă, plângând, şi mi-am zis că nu mai pot. Dar, cum am mai zis, am avut mare noroc de familia mea şi soluţia nu a întârziat să apară. Chiar nu ştiu cum m-aş fi descurcat dacă nu mă ajutau cei dragi.

La grădiniţă i-am dus la doi ani şi jumătate şi mă bucur enorm că am făcut acest pas. Prima zi am stat doar pe lângă poartă, ca nu cumva copiii să aibă nevoie de mine şi eu să nu fiu prin apropiere, dar lucrurile au mers foarte bine. Gemenii au avut noroc de o educatoare minunată, care a reuşit să le capteze atenţia încă din primele zile şi ţinem legătura cu ea până în prezent, deoarece a rămas în memoria lor ca o persoană deosebită.

Noi nu avem secrete unul faţă de celălalt, nu ţinem pică mai mult de 5 minute şi avem curajul să ne cerem scuze atunci când greşim, fie că e vorba de noi, părinţii, fie că de copii.

Îmi place foarte mult că picii sunt  generoşi  şi împart totul nu doar între ei, dar şi cu alte persoane. Dacă văd vreun bătrânel în stradă, pot să-i ofere toate economiile lor şi au o mare satisfacţie din astfel de gesturi.

Pe lângă toate, eu şi cu soţul meu suntem stricţi în ceea ce priveşte obligaţiile copiilor. Există lucruri pe care trebuie să le facă doar ei. Nu menajera, şi nu altcineva.Patul trebuie făcut de dimineaţă, farfuria spălată după ce mănânci, şi lucrurile personale aranjate. Şi cred că aceste obiceiuri se cuvine să le înveţe chiar de foarte mici.

Când aveau 7 ani, discutau între ei ce fel de casă o să aibă fiecare şi ne bucură nespus de mult că în discuţia lor niciodată nu au zis că mama cu tata ar putea să facă acest lucru pentru ei. Îşi dau seama că viaţa, cariera, bunurile materiale trebuie să şi le facă singuri, şi asta e foarte bine, pentru că altfel există riscul ca ei să-şi piardă interesul faţă de orice.

Ca orice părinţi, noi o să-i ajutăm mereu cu tot ce putem, totuşi principiul e următorul – investim în educaţia şi în copilăria lor, ca mai departe ei să aibă o bază pe care să-şi poată construi o viaţă frumoasă şi să-şi întemeieze familiile la care visează. Artiom, de exemplu, se vede cu una mai numeroasă, cu  5 copii, Michelle cu 2.

La cei 10 ani, noi vorbim cu ei pe teme care poate ar trebui discutate mult mai târziu. Dar chiar şi acum, când începem să vorbim, îmi dau seama că ei deja au această informaţie. Uneori îmi fac grijă să nu fie prea târziu şi tocmai din această cauză sunt recunoscătoare când ei vin la mine cu întrebări. Ştiu că o să audă sfaturi şi de la colegi, prieteni, dar mai bine decât noi nimeni nu le poate explica. Nu neg că de multe ori îmi este greu să vorbesc despre unele lucruri, mai ales că în familia mea nu am avut parte de o asemenea comunicare, dar sunt convinsă că, atunci când copilul este informat, putem spune că e gata pentru orice.

Dacă până pe la 8 ani Artiom prefera compania mea, de la o vreme nu se poate sătura de cea a soţului. Ei merg împreună la antrenament, spală maşina şi discută foarte mult. În schimb eu cu Michelle rămânem acasă să gătim ceva, vorbim despre relaţii, despre prima dragoste şi o mulţime de alte subiecte pentru fete.

Toate piesele mele muzicale le învăţ împreună cu ei şi, atunci când mergem să înregistrăm vreuna, se mai întâmplă ca ei să cunoască versurile mai bine decât mine.

Dacă tata hotărăşte să îi pedepsească cumva pe gemeni, eu nu mă implic niciodată, ca nu cumva să pară că el nu are dreptate. Există o solidaritate pe care o respectăm. Şi dacă de cuvântul meu pot să-şi mai permită să facă abstracţie, cel al tatei e lege în casă. Şi ceea ce mă bucură cel mai mult e că nu frica determină autoritatea soţului, ci un respect enorm.

Cine vor deveni, câţi bani vor avea, cel mai puţin mă interesează. Cea mai mare dorinţă a mea este ca ei să fie sănătoşi şi să devină nişte oameni respectabili. Să fie buni la suflet – iată ce este cel mai important.

Noi avem rugăciunea noastră şi vorbim cu îngeraşul în fiecare seară. Eu mai trag uneori cu urechea şi mă înduioşez când îi aud cum se roagă să fie sănătoşi şi iubitori de oameni, având câte o vorbă bună pentru fiecare membru al familiei. Ştiu că, atunci când copiii cresc, apar şi unele schimbări, dar sper ca aceste lucruri să le intre în obişnuinţă.

Dacă e să vorbim despre tradiţiile în familie, nu pot să nu menţionez zilele de naştere, sărbătorile şi călătoriile. Aceste trei lucruri contribuie considerabil la fericirea noastră ca familie şi ne ajută să fim tot mai uniţi şi mai uniţi. Facem surprize dis-de-dimineaţă fiecărui omagiat, ne pregătim cu mult entuziasm de toate sărbătorile sfinte şi nu lăsăm niciun an să treacă fără să mergem într-un colţişor al lumii pe care încă nu l-am explorat.

A educa un copil este foarte frumos, dar şi foarte greu, pentru că realitatea e diferită de visurile pe care le aveam ca mamă. Îmi închipuiam mereu că relaţia cu picii mei va fi una ideală, că nu vom avea niciun conflict, nicio problemă. Dar Artiom şi Michelle sunt născuţi într-o zodie foarte puternică, cea a Berbecului, şi la un anumit moment mi-am dat seama că eu încerc să le rup corniţele. Era evident că ceea ce făceam nu era bine, deoarece le stricam caracterul şi încercam să-i modelez după propriul meu exemplu. Atunci am apelat la ajutorul unui psiholog, pentru că nici cărţile nu mă mai ajutau, dar eu simţeam că am nevoie de nişte sfaturi bune.

Momente de criză sunt foarte multe, dar ele pot fi depăşite atunci când cei dragi se află alături. Cel mai important lucru este să putem înţelege ce înseamnă o criză adevărată, pentru că o mare parte din toate problemele ni le creăm noi singuri, din oboseală şi stres. Pentru mine personal, crizele sunt legate de sănătatea copiilor. Aceste momente sunt într-adevăr greu de depăşit, restul sunt doar nimicuri pe care le mai dramatizăm noi uneori.

Când există dragoste, orice problemă poate fi rezolvată.

Analizând uneori trecutul, mă conving tot mai mult că totuşi există destin. Există o putere supranaturală care ne duce acolo unde trebuie să fim. Şi noi îi suntem nespus de recunoscători lui Dumnezeu pentru copiii minunaţi pe care îi avem şi pentru tot ce ne-a dăruit viaţa!

Text de Cristina Loghin

Articolul a fost publicat în revista "Mame de succes", nr. 3 (5) din 2014

 

Adaugă comentariu